Lipsa unui RMN in spital....

Din pacate spitalul nu dispunea de RMN (Rezonanta Magnetica Computerizata) astfel incat a trebuit sa fiu transportata undeva la 50 de Km la un alt spital care dispunea de un astfel de aparat. Se pare ca aceasta regula se aplica pentru toti pacientii care aveau nevoie de un film RMN, problema nu era transportul in sine, ci conditiile de transport - o ambulanta veche fara utilitati, fara targa, fara elevator si in care erai urcat cu tot cu scaunul rulant, dar nici asta nu ar fi fost de fapt o problema grava dar ambulanta in sine prin dimensiunile ei reduse nu oferea siguranta si conditiile de transport necesare, pentru ca ajungeam cu capu in plafon am fost nevoita pe toata durata transportului sa stau cu capul lasat, incovoiat, Era mai degraba un sport extrem, cu toate astea noi radeam si faceam haz de necaz, un ras tremurat, nervos; eram la capatul rabdarii dar greul era doar la inceput. In fine, am trecut si peste acest eveniment, mi-au facut RMN-ul, m-am reintors cu bine la clinica unde eram internata si ma aflam cu un pas mai aproape de implantul cu celulele mult asteptate. Dupa rezultatele primare ma trezesc cu 2 cardiologi .…motorasul meu este defect ….pierderea inertiei simpatice catre inima in leziune deasupra lui T6….. . Sunt conectata la un aparat care in urmatoarele 24 h imi va inregistra activitatea cardiaca si va trebui sa notez orice miscare pe care o fac. A doua zi dupa citirea datelor, se da verdictul: daca ma supun operatiei, exista riscul sa trec in lumea celor dreptii ….am semnat …..era prea simplu sa trec …..dupa atata lupta …dupa lupta celor din jur….erau prea multi care ma asteptau la intoarcere…
Sunt suparata, poste va intrebati; De ce? Cum sa vin in alta tara sa descopere ca e o problema la motoras. Dar medicii nostri ...Oare ce au investigat ei in urma accidentului?

Si in sfarsit incepe...

A doua zi, fiind joi ne-am putut odihni, acomoda si familiariza cu noul mediu in care nimeriserem. 8 familii romani, olandezi, americani… deja se numarau printre pacientii clinicii, asadar aveam o mica comunitate romaneasca acolo in inima Chinei, am fost informati si avertizati ca urmeaza cateva zile de foc, de analize si teste complexe dar si foarte dureroase pana la operatia propriu zisa, deja imi simteam inima in gat...
Joi dimineata la ora 7 a navalit toata comisia medicala in rezerva mea pregatiti si utilati pentru a imi testa calitatile, integritatea si capabilitatile fizice, medicii mei personali care se ocupau de cazul meu si o grupa intreaga de asistente guralive si extrem de curioase. Au urmat zile de teste si analize una mai dureroasa ca alta, m-am supus unor teste la care cu greu as fi visat, dar ma mana un singur gand: 'Dupa suferinte si dureri va veni si bucurie'. Strangeam din dinti atunci cand imi bagau prin muschi o gramada de ace legate la un laptop pentru a imi testa energia reziduala ramasa in muschi, teste respiratorii, analize sanguine, RMN, teste pinprick si arhivare foto si video pre si post operator

Despre vestita Clinica....

Probabil eram extrem de obositi si surescitati din cauza drumului, din cauza fusului orar cu 6 ore diferenta fata de ora Romaniei, dar prima impresie, primul contact cu clinica a fost dezastruos. Am cazut psihic, nu imi venea sa cred ca asta era clinica mult visata, o combinatie de Spital Judetean de provincie romanesc cu un Spital Militar Comunist, am intrat in spital si mirosul de spital mi-a invadat narile, era mirosul saraciei, mirosul de spital, de mancare ieftina, mirosul suferintei, pe coridoarele decorate cu lampadare si simboluri chinezesti. Ne-a preluat o asistenta simpatica care probabil era de garda, toate chinezoaicele pe langa numele chinezesc mai aveau un nume englezesc mai usor de retinut, ne-a 'cazat' in rezerva destinata mie si nici nu am apucat sa ma fac comoda, sa ma spal, si sa ma bag in pat ca s-au si prezentat multi medici pentru interviu. Aici ni s-au luat pasapoartele sub pretextul ca vor fi verificate la politie ..de parca nu am fost verificati pana atunci. Daca nu faceam plata interventiei din Romania ma intorceam inapoi chiar daca poate asteptam ani la programarea pentru operatie la alta clinica dar in civilizatie.Prietena mea s-a dus a cumparat pamatuf, galeata, domestos si sa apucat sa frece peretii usa patul pe jos. A facut curat in baie..Nu va mai spun de insecte...imaginile vorbesc ..

Si in sfarsit la Bejing..

Si dupa 22 de ore totul se sfarseste si ajungem la Bejing …………raman muta de imensitata aeroportului .....Dupa ce trec cu trenul pe sub terminale ajung sus unde sunt intampinata de un angajat al aeroportului ce imi transmite ca nu mi a ajuns bagajul. Era prea frumos ma gasise tocmai pe mine...era acolo tot ce aveam nevoie schimburi. medicamente..In sfarsit se rezolva si ajungem. La terminalul Sosiri am dat peste soferul clinicii care venise sa ne ia de la aeroport,dar cu totul alt nume pe pancarda.,, stiam ca mai avem 50 de Km de parcurs pana la clinica din districtul Badachu undeva la periferia Beijingului.

Povestea Calatoriei mele...!

Am plecat spre aeroport insotita de sora , prietena si vecinul meu. Urma sa zbor cu compania British Airways Bucuresti Bejing cu escala Londra .
Am fost incantata de adaptarile pe care le au facut: microbuzul care ma dus pe pista, avea o platforma , de fapt o rampa cu o platforma; pe scarile avioului am fost urcata cu un carut special care urca trepte singur in care eram asigurata de centuri si insotita de 2 agenti ai aeroportuli. Am ajuns in avion unde am fost intampinata de insotitoarele de bord. Una din ele a fost foarte draguta mi-a oferit 2 perne, o patura ca sa stau cat mai comod, in plus venea intotdeauna sa ma intrebe cum ma simt. Timpul a trecu repede, insa m-a ametit mirosul micului dejun;ompleta, bacon, rosii, ciuperci...Cine poate manca de dimineata?ma asteapta un drum lung. Am ajuns la Londra in 3 ore unde m-au transferat pe un carut de la ei. Nu eram asigurata in nici un fel, coboram cateva nivele pentru a-mi recupera caruciorul. Normal el trebuia predat la parasirea avionului, dar s-a facut o greseala din Romania. Bravo celor din aeroport (Londra) ca pun la dispozitie insotitor pana la urcarea in urmatorul avion. Era un domn foarte dragut, era indian, mi-a placut... nu stiu ce …dar avea un ceva al lui..Aeroportul era gigant , superb....vazusem doar in filme Ne-am imbarcat in cursa Londra – Bejing, m-au transfeat pe un scaun al lor pana am ajns la locul rezevat mie. Nu iti spun ca ma izbeau in toate partile...m-am simt ca un sac de cartofi - si in sfarsit ajung la locul meu. Foarte dragut ca ne-au lasat si un loc liber - deci stateam 2 pers pe 3 locuri. Avionul decoleaza si ne asteapta un drum lung. Este foarte frig de la AC. Am mancat putin, m-am jucat la Tv chiar am atipit putin, intre timp eram ingrijorata ca sonda permanenta nu functiona. Am verifiat-o de cateva ori si amconstat ca nu functioneaza, drept pentru care trebuia sa mi-o scot si sa ma sondez .Organismul meu un rezisa 12 ore pana ajngeam la destinatie. Asa ca imi pregatesc strictul necesar pentru mica interventie. Trebuia sa stau undeva intinsa, asa ca hotarasc sa ma intind, prietena mea inceara sa ma acopere. Nu mi-e rusine, nu ma feresc; e viata mea in joc....bine ca am puterea si pregatirea sa actionez chiar daca o fac pentru prima data. Intr -un final incerc sa o scot era blocata de reziduri, cariere de piatra numai Dumnezeu stie...

Pentru OMUL care a dat diferenta de banii ptr a ajunge in China..

Dumneavoastra stiti cel mai bine cum e sa te macini cand ai luat o decizie si nu exista suficiente parghii de a fi pusa in aplicare. Sa ai inima si dorinta, mai mare decat putiinta.Eu traiesc asta de ceva timp.Va multumesc pentru ca m-ati ajutat si sper sa reusesc sa va conving ca am meritat.Sper sa reusim fiecare din noi sa facem ceia ce ne-am propus si sa ajungem acolo unde ne-am propus.E o lupta grea pentru fiecare dintre noi.
Sper sa invingem

«Am reînceput să sper că voi putea merge!»

Visul Mirelei prinde contur. Tânăra în vârstă de 30 de ani a fost acum un an şi jumătate victima unui accident de motocicletă şi a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile. A simţit că viaţa se năruie la picioarele ei, dar şi-a recăpătat speranţa atunci când o clinică din China a acceptat să o trateze cu celule stem. Din păcate, operaţia costă nu mai puţin de 30 de mii de euro. S-au strâns în jur de 250 de milioane până acum, dar suma nu e nici pe departe, suficientă. Mirela Eftemie se simte mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. Crede în şansa ei, de a merge din nou.

Acum un an şi jumătate, Mirela a ales să lupte. În timp ce stătea întinsă, fără puterea de a se mişca, pe asfaltul de pe DN 22C, la km 17, în afara localităţii Satu Nou, ea a decis să îşi înfrunte destinul şi să creadă cu ardoare în Dumnezeu.

“Eram pe motocicletă cu fostul meu soţ. Un şofer nu s-a asigurat la depăşire şi ne-a spulberat. De atunci eu nu am mai putut să mă ridic de jos”, ne-a povestit fata în urmă cu puţin timp. Diagnosticul medicilor a fost traumatism vertebro-medular complet T4-T7. “Cred în Dumnezeu şi nu o să-mi pierd niciodată credinţa! Ştiu că am rămas în viaţă datorita Lui”, mai spune ea, frecându-şi mâinile nervos, pentru că doar pe ele le mai simte.

În urmă cu mai puţin de o lună, un grup de motociclişti a organizat o festivitate unde au reuşit să strângă o parte din banii necesari pentru operaţia Mirelei. A vărsat multe lacrimi de fericire văzând câţi oameni i-au sărit în ajutor. Dar costul operaţiei s-a dovedit a fi mult prea mare.

“Acum că am strâns aceşti bani, o parte din ei, sufletul meu speră din ce în ce mai mult că o să merg în China. Inima mea bate din ce în ce mai repede, doar când mă gândesc că mai e puţin până în septembrie. Mai am o şansă”, ne mărturiseşte fata, lăsând ochii obosiţi în pământ. Se vede că a plâns.

“De curând, s-au împlinit un an şi şase luni de la accident. La ora aceea, în ziua aceea... Eu eram acolo, pe jos”, mai spune ea strângându-se de pulpele picioarelor. Necazul nu vine niciodată singur, aşa spune Mirela. Şi parcă are dreptate:

“Anul trecut, în noiembrie tatăl meu a murit. Mi-l amintesc cum îi spunea în şoaptă mamei mele că el nu poate să mă vadă în pat. Am rămas cu sora şi cu mama mea, singurele fiinţe care mă iubesc şi mă protejează”, povesteşte fata, cu un glas ferm, parcă vrând să arate că nimic nu o doboară.

Acum Mirela Eftemie nu visează decât la ziua în care va putea merge din nou. Când va lucra iar la gradiniţă ca educatoare. Totul ţine de o sumă de bani, pe care tânăra nu-i va avea niciodată fără ajutorul oamenilor cu suflet: “Am încercat să fac credit la bancă. Pensia mea, pe caz de boală, e de doar 400 de lei”.

O puteţi ajuta pe Mirela donând o sumă de bani în următoarele conturi, deschise la BCR Bucureşti, Agenţia Bagdasar, pe numele Ilas Cristina (n. r. sora Mirelei)

Lei: RO38RNCB0075058689710001
USD: RO27RNCB0075058689710005
EURO: RO11RNCB0075058689710002
SWIFT: RNCB RO BU B40
Sursa;
http://www.click.ro/Click_de_Duminica/Viata/am-reinceput-sa-sper-ca-voi-putea-merge