Atitudinea celor din jur ..

FAMILIA
Traumatismul vertebro-medular poate aduce schimbari majore in viata de familie. Relatiile dintre persoana afectata si ceilalti membrii ai familiiei pot deveni mai distante. Cei din jur sunt stresati de noua situatie si incearca sa se acomodeze cu noile roluri si responsabilitati, iar pe de alta parte, persoana cu traumatism simte ca aceasta situatie familiala tensionata este o noua povara cazuta pe umerii ei. Intr-o astfel de situatie daca se discuta deschis despre problema, iar persoana care a avut accidentul poate sa vorbeasca despre ceea ce are nevoie, despre temerile si sperantele sale, suportul acordat de cei din jur poate fi extrem de folositor

PRIETENII SI COLEGII.
Reactiile prietenilor si colegilor pot fi diverse. Unii nu vor stii cum sa se poate cu persoana in fotoliul rulant, altii poate o vor enerva prin supraprotectie sau prin falsa bunavointa, altii pot deveni usor distanti sau pot spune lucruri care dor. Indiferent de situatie, ceea ce trebuie retinut este faptul ca aceste reactii au mai putina legatura cu persoana in fotoliul rulant si mai mult cu conceptia lumii fata de handicap.

SPECIALISTII.
Nu trebuie scapat din vedere faptul ca doctorii, asistentele medicale, kinetoterapeutii, asistentii sociali etc. sunt si ei oameni, cu defectele si calitatile lor. Faptul ca lucreaza in domeniul recuperarii persoanelor cu deficiente si luand contact in fiecare zi cu acestea, ii poate face insensibili si trebuie trecut peste acest fapt.

PERSOANELE NECUNOSCUTE.
Multi oameni se simt stanjeniti in prezenta unei persoane cu deficienta. De cele mai multe ori ei au prejudecati in legatura cu ceea ce este sau nu o astfel de persoana, ce poate sau nu poate sa faca ea. Pentru ca le este teama sa intrebe, oamenii au reactii care merg de la evitarea privirii utilizatorului de fotoliu rulant, la presupunea ca acesta este incapabil sa faca ceva, pana la a se comporta ca si cand nu ar fi de fata sau chiar fiind nepoliticos cu el.

INDEPENDENTA
Daca nu esti in stare sa faci ceva nu inseamna ca ti-ai pierdut independenta. Ideea de baza nu este de a face tu insuti ceva, ci de a detine controlul asupra ceea ce se intampla. Chiar daca in viata de zi cu zi, persoana paralizata are nevoie de ingrijire si ajutor din partea altora, ea este independenta prin simplul fapt ca decide ceea ce vrea, unde si cum vrea sa traiasca, ce vrea sa faca si cum...

Am pierdut....

Am un gust mult prea amar sa mai pot scrie, insa stiu ca daca o voi face voi fi mai linistita. Nu mi-a placut sa pierd niciodata, cu atat mai mult, doua prietenii intr-o zi. Poate nici macar nu le-am pierdut… sunt prea dezamagita ca sa ma amagesc. Mi-e cu atat mai greu cu cat nu pricep foarte clar, eu trebuie sa ma modelez dupa altii, sa nu supar, sa nu deranjez, sa nu provoc, sa nu instig si altii cum se modeleaza dupa mine?! Eu pana unde ma pot intinde sa nu deranjez?! Ei ma protejeaza pe mine sau si ei simt acelasi lucru?
De fiecare data zic “am pierdut mai mult la viata mea”… Oare in ce zi am pierdut cel mai mult? Ca zilnic pierd cate ceva si nu mai stau sa cantaresc… era doar o curiozitate. Intr-o zi ma intrebam cum stii ca esti prieten sau coleg cu cineva, azi ma intreb cum stii ca ai pierdut sau nu pe cineva… Raspunsul la prima intrebare l-am gasit, printre lacrimi, adevarat, raspunsul la a doua… tot pe pielea si ceasul meu o sa-l aflu… Nu va ingrijorati si nu-mi plangeti de mila, le duc pe toate asa cum sunt. Simt doar multe dezamagire dar asta vine si pleaca atat de des incat am inceput sa ma calesc…!

Ganduri, ganduri....!

Cand ajungi intr-o situatie asemanatoare cu a mea, orice ajutor conteaza. Acum la greu am aflat ca vorba aceea „ prietenul la nevoie se cunoaste”..au sarit sa ma ajute, persoane care nu le cunoateam Asta sa intamplat intr-o comunitate mica, online sa ii spunem , unde fiecare intra si posteaza, unde nu poti stii cine e la capaul..tastaturi. este vorba „ desprecopii” un pumn de fete au mobilizat m-au vizitat la spital, mi-au adus medicamente, banii,  pansamente,...mancare , suc, fructe..a nu o  s-o uit pe fata care mia adus compot „ mama ce bine aratau” si ce gustoase au fost s-au rupt putin din rutina lor zilnica. Unele au ramas insarcinate in timpul asta..Imi pare rau ca nu am avut o agenda, unde fiecare sa isi fi lasat semnatura..un nume. Unele mi au dat sfaturi, altele au privit la ce se intampla in jurul meu...si mi au spus, lucruri care la vremea aia nu le am dat importanta...dar mai tarziu s-au adeverit. Ma intreb si acum...de ce nu au mai venit? De ce nu au mai sunat? Am inteles ca iesisera tot felul de vorbe ...Dar nici in ziua de azi nu stiu cine si ce a zis concret. Eu nu am avut dreptul sa ma apar..de fapt ....eram o leguma..nu mai conta. Toate fetele care poarta o inima vor ramane in sufletul meu...

Am pierdut.....

Am pierdut suficienti prieteni sa stiu cat de tare doare. Dupa accident am primit vizite dese la spital, formata dintr-o comunitate mica de fete,dar usor usor....s-au transformat in rare......telefonul a incetat sa mai sune De ce ? Poate nu voi afla niciodata? Sw cw s-au dat la fund? Si totusi gustul e la fel de amar si dezamagirea e si mai mare pentru ca ma bantuie “de ce naiba m-am lasat lovita iar?”. De trecut stiu la nivel de teorie ca trece insa ma tem de aici ca-mi pierd treptat increderea in oameni si nu ca n-as putea suporta insa…

Adevarat, ca-ntotdeauna. Nu stiu cat de tare o sa-i doara pe ei prietenia lipsa sau cat de tare or sa-mi simta lipsa. Vreau sa cred ca eu am invatat de la copiii ca o cearta poate fi o noua posibilitate de a recunoaste ca ai gresit si de a o lua de la capat. Din pacate, macar atata lucru am invatat, ca nu are rost sa ma inversunez si sa fac rau, ca pot pastra o relatie de bun simt doar din respect pentru tot ce a fost. Cat despre a o lua de la capat…poate cand voi intelege ; De ce?
Mă uit în oglindă, pun pe foaie şi încerc să văd unde am greşit. De ce sunt percepută aşa? E clar, pentru că eu mă prezint aşa în faţa lor. În faţa unora epatez, e o forma de apărare. Pentru că nu doresc să fiu dominată, pentru că pot să mă impun, pentru că am ceva de spus, pentru că nu vreau să fiu manipulată. Dar dacă nu mă plâng în faţa altora cu slăbiciunile mele, cu lipsurile mele, este pentru că nu mi se pare că interesează pe cineva. Au fost clipe grele prin care am trecut şi nu mi se pare că dacă aş fi făcut paradă cu asta m-aş fi simţit mai bine sau s-ar fi rezolvat ceva. Le-am dus pe toate aşa cum le-am primit, le-am găsit soluţia pentru că nu mă pot lăsa doborâtă aşa uşor. Iubesc prea mult viaţa asta! Iar atunci când am primit lovituri urâte în stomac până când mi s-a făcut scârbă, am cerut în şoaptă ajutorul celor dragi. Atât de încet încât nici măcar nu m-au auzit, dar au simţit să-mi răspundă. Unii… că unii au mai izbit şi ei cu toată forţa piciorului lor stomacul meu slăbit; era momentul să-mi amintească în manieră personală că ‘nu sunt perfectă, nimeni nu e’. Am lăsat capul în jos, am vrut să mă las la pământ şi să aştept să treacă. Cei puţini rămaşi în jurul meu, care au văzut că mă pierd, au ştiut ce anume să spună ca genunchi mei să nu mai tremure, ca durerea din stomac să treacă, ca o nouă zi să fie la fel ca celelalte- cu zâmbetul pe buze şi trăind. Doar scârba a rămas…

Operatia.....

Ieri m a operat, in sfarsit dupa 14 zile...M au luat inainte de a incepe medicii vizita. La 8.45 a sunat medicul in sala de operatie.." pregati pacientul" Eram deja conectata la multe aparate. Unele ma deramjau...Asistenta a dat un telefon si a spus; Trimite sangele. Sa intors apoi spre miine si mi a spus; Numara plana la 5...Nu stiu la cat am reusit sa ajung ..pentru ca mi s-a rupt filmul. Ma gandeam sa scap cu bine..imi era dor de ochii pe care ii iubeam...cred ca era singurul lucru pentru care am ramas in viata ..Interventia chirurgicala a durat de la 9 pana la 16.17 .Mi s-au implantat tije de titan.....Medicii nu se asteptau sa faca mai mult fata de RMN , dar au facut ..desi nu se asteptau ..Dupa au incercat sa ma trezeasca ..Nu puteam , nici nu mai doream..Ma durea , erau puternice , calmantele parca nu isi facea efectul..Durerea nu pot sa o descriu in cuvinte, e ceva care te scurge de puteriii. De ce mi se intampla mie?...De ce eu ?

Azi e ziua mea....

Azi e ziua mea...Implinesc 29 ani...Crede ti ca voi putea sa zambesc ...Voi incerca macar asa de fatada. Mor de ciuda; au venit multi in vizita , mi au cantat, m-au felicitat..Dar eu ..nu puteam sa ma bucur cu ei...Ceva s-a rupt..

O zi pe care nu o voi uita....niciodata

26.08.2006 Pentru unii oameni, prieteni este o zi obisnuita .Am plecat la ora14 din Bucuresti spre mare..In sfarsit o voi revedea , era gandul meu de atunci.Ziua pentru mine nu o voi uita niciodata.Poate va intrebati de ce? O secunda sa rupta din infer ma astepta in drum ...Era drumul fara intoarcere...16.17 secunda a urmat. Un autoturism intra in depasire pe contrasens fara sa se asigure ...Si ajungem undeva pe camp...Am dat sa trag rucsacul sa caut sa sun la salvare.Am auzit o voce ; Nu te misca! Am sunat deja...Am intrebat ce face sotul meu....de mine nu ma interesa ..eram vie. El era mult prea important pentru mine , era persoana pentru care traiam....era aerul , soarele .....Eram accidentatii amandoi ...Am incercat sa ma ridic..am vrut sa alerg spre el...dar picioarele nu m au ascultat.Am stiut ca ceva nu e in regula cu mine. Am ramas nemiscata pana la sosirea ambulantei..Si de aici a inceput cosmarul..