duminică, 10 decembrie 2006

Am pierdut.....

Am pierdut suficienti prieteni sa stiu cat de tare doare. Dupa accident am primit vizite dese la spital, formata dintr-o comunitate mica de fete,dar usor usor....s-au transformat in rare......telefonul a incetat sa mai sune De ce ? Poate nu voi afla niciodata? Sw cw s-au dat la fund? Si totusi gustul e la fel de amar si dezamagirea e si mai mare pentru ca ma bantuie “de ce naiba m-am lasat lovita iar?”. De trecut stiu la nivel de teorie ca trece insa ma tem de aici ca-mi pierd treptat increderea in oameni si nu ca n-as putea suporta insa…

Adevarat, ca-ntotdeauna. Nu stiu cat de tare o sa-i doara pe ei prietenia lipsa sau cat de tare or sa-mi simta lipsa. Vreau sa cred ca eu am invatat de la copiii ca o cearta poate fi o noua posibilitate de a recunoaste ca ai gresit si de a o lua de la capat. Din pacate, macar atata lucru am invatat, ca nu are rost sa ma inversunez si sa fac rau, ca pot pastra o relatie de bun simt doar din respect pentru tot ce a fost. Cat despre a o lua de la capat…poate cand voi intelege ; De ce?
Mă uit în oglindă, pun pe foaie şi încerc să văd unde am greşit. De ce sunt percepută aşa? E clar, pentru că eu mă prezint aşa în faţa lor. În faţa unora epatez, e o forma de apărare. Pentru că nu doresc să fiu dominată, pentru că pot să mă impun, pentru că am ceva de spus, pentru că nu vreau să fiu manipulată. Dar dacă nu mă plâng în faţa altora cu slăbiciunile mele, cu lipsurile mele, este pentru că nu mi se pare că interesează pe cineva. Au fost clipe grele prin care am trecut şi nu mi se pare că dacă aş fi făcut paradă cu asta m-aş fi simţit mai bine sau s-ar fi rezolvat ceva. Le-am dus pe toate aşa cum le-am primit, le-am găsit soluţia pentru că nu mă pot lăsa doborâtă aşa uşor. Iubesc prea mult viaţa asta! Iar atunci când am primit lovituri urâte în stomac până când mi s-a făcut scârbă, am cerut în şoaptă ajutorul celor dragi. Atât de încet încât nici măcar nu m-au auzit, dar au simţit să-mi răspundă. Unii… că unii au mai izbit şi ei cu toată forţa piciorului lor stomacul meu slăbit; era momentul să-mi amintească în manieră personală că ‘nu sunt perfectă, nimeni nu e’. Am lăsat capul în jos, am vrut să mă las la pământ şi să aştept să treacă. Cei puţini rămaşi în jurul meu, care au văzut că mă pierd, au ştiut ce anume să spună ca genunchi mei să nu mai tremure, ca durerea din stomac să treacă, ca o nouă zi să fie la fel ca celelalte- cu zâmbetul pe buze şi trăind. Doar scârba a rămas…