miercuri, 31 decembrie 2008

E noapte......

E noapte...o noapte tristă, dar frumoasă...iar luna şi-a făcut apariţia pe cer. Ce lună! E lângă mine...îi simt tristeţea...îi simt singurătatea.
Aş vrea să îl ating, dar nu pot...visez cu ochii deschişi...dar aerul rece al nopţii mă trezeşte la realitate! Mă simt goală...pustiită şi rătăcită pe cărările moarte şi sumbre ale vieţii. Sunt singură...nimeni nu mă înţelege. Închid ochii, simt cum o lacrimă îmi curge pe obraz şi ca o picătură de sânge se pierde în îngenuncherea inimii mele. Cu siguranţă nu e singura, vor urma şi altele. O, Doamne, dacă aş putea să transform lacrimile în cuvinte...oare ce ar putea rosti? Nu ştiu şi cu siguranţă nu voi afla niciodată. Cine ar putea avea răspunsurile lacrimilor mele triste...o interpretare a suferinţelor şi zbuciumului meu sufletesc? Cred că nimeni, nici măcar EU!!
Plâng...de singurătate...plâng pentru că mi-e dor să fiu fericită...

marți, 30 decembrie 2008

Viata....

Ai visat vreodata sa iesi pe afara si sa nu poti? Sa nu poti nu pentru ca ploua sau ai gripa, ci pentru ca nu te poti misca…? Sunt oameni care isi doresc cel mai neinsemnat lucru pentru tine cum ar fi: deschisul si inchisul usii, privitul pe fereastra dimineata cu ochii carpiti de somn, spalatul … si orice, orice lucru sau gest banal ar fi o MINUNE ! Atat de mult imi doresc toate astea, ca de multe ori visez ca alerg pe plaja, sau ca respir adanc in cadrul ferestrei privind furnicarul de afara, iar dorinta de a face parte din acel musuroi de viata, ma impinge sa fac din nou parte din acel mecanism complicat ce se numeste VIATA..

joi, 18 decembrie 2008

Mirela si motociclistii!


MIRELA ŞI MOTOCICLIŞTII
Cazul Mirelei Eftimie a fost adus în faţa dumneavoastră la începutul acestui an, la 6 ianuarie. În 2006, la 29 de ani, coloana i s-a frânt în urma unui accident de motocicletă. Ea era pasagerul. În ajutorul ei a sărit comunitatea motocicliştilor. Mirela avea nevoie de 30.000 de dolari pentru o intervenţie în China, iar motocicliştii i-au strâns. În februarie au scos la licitaţie, iar în aprilie şi-au scos la vânzare locurile de pasager. În septembrie, Mirela a zburat spre China. După intervenţie, ea a început să-şi simtă picioarele. Deşi poate părea infim, e mare lucru pentru un om care nu mai simţea nimic de la piept în jos.

Sursa ; Jurnalul National http://www.jurnalul.ro/stire-pagina-de-suflete/vieti-salvate-dar-din-dar-se-face-rai-141269.html

marți, 25 noiembrie 2008

Toate....

Toate sunt în viaţă aranjate intr-o oarecare ordine, nedescifrabila omenirii, ,semne de tot felul indicandu-ne pe unde ar trebui s-a apucam,dar suntem prea miopi sau poate prea increzuti in viitorul spre care pasim.

Toate ar fi prea simple si poate prea usor de indurat daca am avea acele sforii ale sortii in propriile maini,daca am controla mersul ei, ne-am opri atunci cand trebuie, si am merge mai departe daca am sti ce greutati ne astepta,doar ca fuga nu e iesire din situatie,mai dagraba o evadare a propriului noi,caci adevarul e prea sensibil,Suntem Slabi,in fata ei.Daca tot ne-ar fi dat sa ne stim viitorul sau de avea puterea de a-l construi, Lumea ar fi un haos,de ce?

Pentru ca fiinta umana nu cunoaste limite,si daca fiecare ar avea ce-si doreste in curand s-ar plictisi ar vrea mai mult,dorinte incotinuu, credem cu tarie ca e normal:suntem oameni doar,nu?
Deseori fiind preocupati de greutatile vietii,cautand mereu raspunsurile la unele si aceleasi intrebari pierdem placerea clipei, izolanda-ne de minunile care se intampla in jurul nostru.
Sunt doua feluri de a ne trai viata:unul - de a crede ca nu exista miracole,altul de a crede ca totul este un miracol!

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Ma reinventez?

Mă reinventez în fiecare secundă, îmi fac planurile pentru o viaţă...le las baltă. Îmi iau o idee suspendată cu conştiinţă curată, lovesc lucrurile să văd dacă respiră, mă uit cu un ochi spre vizor, acel vizor ce camera mi-l acceptă, unde dorm, unde respir. Nu sunt singură, stau lângă tablouri, chipurile din ele mă vor veghea. Conversez cu persoane ce rămân mirate la prima vorbă. Nu le înţeleg, dar ele vor să mă înţeleagă. Le accept şi eu ştiu că ele mă plac şi totuşi nu găsesc o lume unde să trăiesc. Mă creez din nimic...asta mi-ar rămâne...să mă reinventez.

joi, 30 octombrie 2008

Si totul incepe sa redevina la normal...

Am reparcurs aceiasi pasi, doar ca acum speram intr-o recuperare mai accelerata, eram departe de casa, aveam doar 2 saptamani pentru a ma recupera in urma operatiei incat sa fac fata drumului inapoi spre casa.
Incet incet am reinceput sa ma misc, imobilizarea in astfel de conditii poate insemna rani ce greu se vor vindeca, asadar din doua in doua ore eram intorsa pe cate o parte, era o intreaga inginerie, un intreg procedeu menit sa nu imi provoace suferinte inutile, cu toate astea de fiecare data se lasa cu urlete si suspine, uram acel moment al zilei, vroiam doar sa fiu lasata in pace, imobilitatea imi asigura doza necesara de liniste. Curand au inceput migrenele, dureri cumplite de cap dar care curand au inceput sa se estompeze. Acum, la aproape 3 saptamani de la interventie, nu pot spune ca au fost imbunatatiri spectasculoase dar existata, destul de mici e adevarat, dar s-a vazut ceva in plus mai ales pe partea senzitiva.E prea devreme .... Oricum, nu regret ca am fost si m-as duce iarasi fara nicio ezitare, deoarece consider ca sunt datoare sa incerc orice noua procedura care apare si care m-ar putea ajuta, chiar daca aceasta este inca in stadiul de testare, iar daca nu m-as fi dus as fi regretat Dupa 14 zile au considerat ca sunt apta pentru a intra in programul de recuperare ce cuprindea masaj chinezesc cu un fizioterapeut chinez pe nume Lance, un baiat extraordinar pe care il voi purta in suflet pentru mult timp de acum inainte, acupunctura cu o doctorita ce studiase 8 ani aceasta tehnica, ridicarea pe verticalizator …, dar conditiile si logistica, infrastructura unde se desfasurau aceste activitati era una precara, saracacioasa, sumara. In ciuda interesului depus de personalul clinicii ca lucrurile sa mearga intr-o ordine cat mai fireasca diversele neajunsuri nu justificau absolut deloc costurile de tratament si cazare!
PS. Sa va spun sincer nu eram pregatita moral si fizic am retrait totul din momentul accidentului. Erau dureri pe care nu le as putea descrie in cuvinte..
Oare de ce trebuie sa trec prin asa ceva.

luni, 20 octombrie 2008

Povestea operaţiei mele din China!


“În luna septembrie a anului 2007, luam prima dată contact cu clinica Xi Shan din Beijing”, îşi începe povestea Mirela Eftemie. Tânăra de 30 de ani a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile în urmă cu doi ani, după ce a suferit un accident de motocicletă. Nu s-a lăsat însă învinsă de soartă, a luptat şi a reuşit să strângă banii necesari unei operaţii în China, de implant cu celule Stem. Mirela s-a întors recent de la operaţie cu speranţa, mai aprinsă ca niciodată, că va putea merge din nou.
“Am crezut că sunt pregătită pentru o astfel de operaţie, dar după ce m-am trezit din anestezie m-am simţit exact ca şi după accident.

Mi-a trebuit ceva timp să mă adun, să încerc să mă conving că totul va fi bine”, mărturiseşte tânăra. Pe 16 septembrie, s-a urcat în avion cu destinaţia Beijing, China.

După un zbor chinuitor, de aproape 20 de ore, a ajuns în oraşul consi-derat de mulţi pacienţi “Mecca vindecărilor miraculoase”. S-a dus direct la clinică. “Am ajuns undeva la periferia Beijingului. Eram debusolată din cauza schimbării de fus orar, eram obosită, iar când am văzut clinica am clacat! Nu îmi venea să cred că e spitalul mult visat. O combinaţie de spital românesc de provincie cu un spital militar comunist. Mirosea a sărăcie, a mâncare ieftină, şi mizerie”, ne povesteşte Mirela.

222177_1foto.jpg A trecut însă peste tot, mai ales că în spital a întâlnit alte 8 familii de români, cu care s-a împrietenit. “Ei m-au avertizat că mă aşteaptă cinci zile de foc, cu analize şi teste complexe, foarte dureroase, înainte de ope-raţia propriu-zisă. Îmi simţeam inima în gât”.

Cu o zi înaintea implantului, buletinul de analize a venit însoţit de un raport. O veste destul de grea pentru Mirela, care a înspăimântat-o şi mai rău: exista o pro-blemă cardiacă. “M-am speriat. M-au pus să semnez că sunt conştientă că inima mea putea să se oprească pe masa de operaţie. Am semnat, doar nu era să dau înapoi după ce m-am luptat atât!”, continuă Mirela.

222179_3foto.jpg Operaţia mult aşteptată, visul pentru care a luptat Mirela, a decurs bine, chiar dacă durerea a fost uneori insuportabilă.I-au fost implantate un milion de celule olfactive şi două milioane de celule embrionale în coloană.

“Sincer, acum îmi simt picioarele, foarte puţin, şi doar uneori, dar schimbări sunt! Stiu că după ce se va vindeca tăietura, mă voi putea apuca de recuperare şi atunci rezultate vor fi! Mai am de strâns nişte bani, deoarece recupe-rarea pe care o necesit atât de mult are loc în Franţa. Sper să reuşesc să-mi duc visul până la capăt, să reuşesc să-l conving pe Dumnezeu că mai merit o şansă”, a încheiat Mirela, bătând cu mâinile pe mânerele căruciorului, parcă încercând să-şi găsească noi resurse de curaj.

A făcut mai multe tipuri de terapii

222180_4foto.jpg Până la operaţie, dar şi după, Mirela Eftemie a trecut prin diverse programe medicale:

“Făceam electrostimulări cu ace în muşchi. Aşa îmi testau energia reziduală rămasă. Este un proces foarte dureros. Apoi am făcut acupunctură tradiţională. Am făcut şi terapie cu bioenergie, cu un doctor pe care l-am numit “doctorul Durere”, pentru că te strângea cu mâinile foarte tare de locurile corpului pe care voia să le trateze”, îşi aminteşte Mirela, ducându-şi mâna pe abdomen, retrăind momen-tele acelea.

Sursa; Clik
http://www.click.ro/Special/povestea-operatiei-mele-din-china

vineri, 10 octombrie 2008

Intoarcerea din China...!

Mirela se intoarce diseară din China, de la operaţie. După eforturi susţinute şi complicaţii apărute in timpul operaţiei, Mirela se intoarce acasă, cu materialul necesar implantat pentru a-şi incepe recuperarea locomotorie. Toţi aşteptăm acum cu sufletul la gură ziua in care va păşi din nou, pe picioarele ei. TOŢI. Toţi cei care ne-am implicat, toţi cei care au participat, toţi cei care au contribuit, toţi cei care au dat povestea mai departe, toţi cei care ne-au urmărit. Toţi aşteptăm acea zi, in speranţa că va veni a.s.a.p.

Diseară ne adunăm iar, vreo 50 de bikeri cel puţin, să o intimpinăm pe Mirela la aeroport. Ea nu-şi imaginează că vor fi atiţia, deci vă daţi seama distracţie. Din nou, oamenii se adună pentru a face un gest frumos pentru Mirela. Fata asta a trecut prin multe, este epuizată insă foarte curajoasă. Are nevoie de noi, de incurajările noastre, de gindurile noastre bune, de prezenţa noastră. Aşa că diseară la 22:00 ne adunăm la Arcul de Triumf, pentru a merge la aeroport. Cine mai doreşte, e binevenit să ni se alăture. Abia aştept s-o văd sincer... De aici incepe o luptă grea şi intensă pentru ea, are nevoie de tot sprijinul nostru.

Scriu acum aceste cuvinte pentru că mi-aduc aminte cu o căldură plăcută in piept de toate evenimentele. De nopţile nedormite, de discuţiile pentru sponsorizări şi pentru mediatizare, de teama că o să fie un fiasco, de hohotele de ras incercand să scoatem o idee originală pentru Motocab, de frica din seara licitaţiei, de aşteptările noastre umile. Noi ziceam că şi o mie de euro dacă strangem şi suntem fericiţi. Cand număram banii şi nu se mai opreau milioanele, recunosc, au inceput să ne tremure mainile, nu ne venea să credem. A fost divin momentul.

Scriu acum aceste cuvinte şi din cauza comentariilor din ultima vreme, conform cărora cică profit de suferinţa unor oameni pentru a-mi face reclamă. Vă mai intreb o dată acum, ce publicitate mi-am făcut eu? N-am avut nevoie de evenimente ca să mă impun sau ca să imi impun un punct de vedere, niciodată. Auzisem că domne' o fac pentru realizări personale. Dumnezeule, realizează cineva cat de bolnav trebuie să fii ca să spui aşa ceva? Aveţi idee ce inseamnă bucuria aia sinceră că ai ajutat pe cineva? Aveţi idee ce sentiment e acela de a fi reuşit un lucru de asemenea proporţii? Nu suport, sincer, toţi tastaturiştii care stau cu mainile in fund şi aruncă cu noroi in alţii care chiar fac ceva. Mă dezgustă cei care nu mişcă un deget să ajute pe cineva, da-n schimb ii acuză pe cei care chiar fac ceva c-o fac ca să se pună bine cu restul lumii. Voi, cei care aveţi impresia că am făcut-o pentru show off, sunteţi nişte defecţi, literalmente nişte defecţi, pentru că nu vedeţi imaginea de ansamblu.

Şi hai să vă mai spun o chestie, chiar dacă aş fi făcut-o pentru show off, cine a beneficiat cel mai mult din asta? Nu Mirela, de exemplu? Nu e ea care a primit banii pentru operaţia care ii poate aduce viaţa inapoi? Mai contează altceva? Vă spun eu că nu.

Le mulţumesc tuturor celor care s-au implicat, indiferent de riscuri. Le mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat, fără ei nu am fi reuşit asta. Mulţumesc comunităţii moto, care există atunci cand vrea. Şi le mulţumesc şi celor care au impresia că am făcut asta pentru binele meu propriu şi personal. intr-adevăr acum am o vilă in Caraibe, un Bentley jos in parcare şi multe diamante şi ţoale de la YSL in garderobă. intr-adevăr acum sunt mare şefă intr-o corporaţie multinaţională şi invart afaceri de milioane, pentru că am ajutat-o pe Mirela să strangă banii pentru implantul de celule stem. Şi le mulţumesc acestor defecţi pentru faptul că m-au făcut să-mi pun şi eu intrebarea asta: Oare de ce am făcut-o?

Pană nu experimentezi senzaţia asta de bucurie faţă de bucuria altuia, nu ai să inţelegi. Pană nu te zbaţi şi realizezi ceva, nu inţelegi. P?nă nu renunţi la ideea că te privesc şi alţii, nu ai să inţelegi. Niciodată să nu lăsaţi ideea de "mă vede o lume intreagă" să vă afecteze acţiunile, pentru că atunci acţiunile nu mai au sorţi de izbandă. De ce? Pentru că devine atat de important să impresionezi publicul incat pierzi din vedere obiectivul principal, şi anume acela de a ajuta un om. Am văzut cazuri, aşa că răman la convingerea că am făcut-o de bunăvoie şi nesilită de nimeni, pentru că pur şi simplu am vrut s-o ajut. Da, mă simt mai bine cu mine insămi şi, mai presus de toate, Mirela s-a operat la coloană şi are speranţa că va merge din nou, intr-o zi.

O parte din mine speră că dacă voi fi vreodată intr-o situaţie asemănătoare, să am norocul ei de acest tip de oameni. Fie că credeţi sau nu, incă mai există oameni care fac bine pentru că vor să facă bine. Pesimiştilor. Continuaţi să gandiţi aşa, in cutie, noi continuăm să adunăm momente de neuitat...

(Raluca)

joi, 9 octombrie 2008

Si a sosit si ziua externarii...


Au trecut 3 saptamani cat 3 luni, cu bune si rele, conditia mea fizica si medicala permitea acum sa ma ridic din nou in scaunul cu rotile, sa ma misc prin spital, sa ma bucur de toamna timpurie in gradina spitalului printre lastarii de bambus.( ajutata ca nu am voie pana nu se prind muschii, se inchide taietura, de abia mi au scos firele)  Eram infometata si satula de mancarea chinezeasca, complet nesatioasa pentru un european obisnuit cu supe si ciorbe.In ultima zi a sederii mele la clinica mi s-a permis sa parasesc incinta spitalului pentru un tur al Beijingului. Astfel am avut sansa unica sa vizitez stadioanele Olimpice…si am ramas puternic impresionata de cele vazute, de civilizatia si cultura chinezeasca, de contrastul dintre luxul down town-ului si saracia si cenusiul periferiei, un amestec de orient si occident cu zgarie nori si pagode, un model de comunism ce a adus China in topul celor mai dezvoltate natii, cu un avant economic exploziv, discrepanta dintre bogati si saraci fiind imensa... Dupa exact 3 saptamani de la venirea noastra in Beijing si dupa testele post operatorii am fost externata…….. am simtit o bucurie imensa si o eliberare. Paraseam un spital care a insemnat pentru mine speranta

Drumul de intoarcere spital aeroport...!






Peste 24 h voi fi in Romania...vreau ciorba....

miercuri, 8 octombrie 2008

Imagini din Bejing..























Si pentru ca ajunsesem pana aici am facut turul orasului ...maine plecam acasa...vreau sa vad cum ma simt iar daca pot sa calatoresc...Uf!

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Interventia celule stem....





A venit si ziua implantului. Operatia era programata la ora 8:30 dimineata, ora Chinei 23 septembri 2008, emotiile erau puternice si ma straduiam din greu sa le ascund, cu atat mai mult cu cat mi s-a adus la cunostiinta riscurile la care ma supun si credeti-ma erau redactate negru pe alb pe vreo 4 coli A4, de la paralizii cerebrale, nevralgii, edem pulmonar, coma si chiar deces, era destul sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de a-ti da acordul si semnatura. Dar eram acolo, dorinta de a ma repune pe picioare era mai puternica decat previziunile sumbre post operatorii. Singurul regret pe care il aveam si care il constientizam era probabilitatea ca acei ochi verzi ce ma vegheau si pe care ii iubeam atat de mult …..imi doream sa ii revad…..
Am intrat in sala de operatie cu frica dar si cu dorinta de a ma reintoarce …operatia a decurs bine …desi tensiunea imi scadea continu……am revenit. In salon …unde eram asteptata de multe aparate medicale …tensiunea mea scadea continu ajunsese la 8 cu 2 ….simteam cum ma sting …luptam ..dar lupta era prea mare …era peste puterile mele…..simteam cum ma sting usor ….plangeam in acelasi timp …poate pentru ca ma durea cumplit, poate….imi era frica ..pentru ca realizam ca tocmai am facut pasul vietii mele, pasul ce va urma sa aduca schimbari benefice in viata mea dupa 2 ani de chin. Aceasta interventie a constat in implantarea unui numar de 1.000.000 de celule ofalctive si 2 000 000 000 celule embrionale in locul unde aveam leziunea, implant care s-a facut pe cale chirurgicala printr-o incizie de 5-6 cm de-a lungul coloanei. ....Mi-am renenit un timp…am cerut sa vorbesc acasa ..am avut puterea sa spun: M-am trezit! Si apoi am adormit iar…..am vazut –o pe cea cu coasa ….venise dar eu nu eram pregatita …viata mea nu se putea termina aici…erau multe lucruri ramase nerezolvate …Au urmat 3 zile in care am fost semicontienta din cauza calmantelor, aveam dureri mari in jurul gatului, nu imi puteam misca capul aproape deloc, iar pe masura ce anestezia se risipea durerea intepatoare ma trezea din nou la viata, a fost oarecum reeditarea momentelor ce au precedat accidentul din urma cu 2 ani. A trebuit sa trec iar prin tot...nu ma puteam intoarce, nu ma puteam ridica....M-au taiat iar pe spate...iar acelasi dureri....si ce dureri.....Ma doare , ma doare la orice miscare....

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Lipsa unui RMN in spital....


Din pacate spitalul nu dispunea de RMN (Rezonanta Magnetica Computerizata) astfel incat a trebuit sa fiu transportata undeva la 50 de Km la un alt spital care dispunea de un astfel de aparat. Se pare ca aceasta regula se aplica pentru toti pacientii care aveau nevoie de un film RMN, problema nu era transportul in sine, ci conditiile de transport - o ambulanta veche fara utilitati, fara targa, fara elevator si in care erai urcat cu tot cu scaunul rulant, dar nici asta nu ar fi fost de fapt o problema grava dar ambulanta in sine prin dimensiunile ei reduse nu oferea siguranta si conditiile de transport necesare, pentru ca ajungeam cu capu in plafon am fost nevoita pe toata durata transportului sa stau cu capul lasat, incovoiat, Era mai degraba un sport extrem, cu toate astea noi radeam si faceam haz de necaz, un ras tremurat, nervos; eram la capatul rabdarii dar greul era doar la inceput. In fine, am trecut si peste acest eveniment, mi-au facut RMN-ul, m-am reintors cu bine la clinica unde eram internata si ma aflam cu un pas mai aproape de implantul cu celulele mult asteptate. Dupa rezultatele primare ma trezesc cu 2 cardiologi .…motorasul meu este defect ….pierderea inertiei simpatice catre inima in leziune deasupra lui T6….. . Sunt conectata la un aparat care in urmatoarele 24 h imi va inregistra activitatea cardiaca si va trebui sa notez orice miscare pe care o fac. A doua zi dupa citirea datelor, se da verdictul: daca ma supun operatiei, exista riscul sa trec in lumea celor dreptii ….am semnat …..era prea simplu sa trec …..dupa atata lupta …dupa lupta celor din jur….erau prea multi care ma asteptau la intoarcere…
Sunt suparata, poste va intrebati; De ce? Cum sa vin in alta tara sa descopere ca e o problema la motoras. Dar medicii nostri ...Oare ce au investigat ei in urma accidentului?

vineri, 19 septembrie 2008

Si in sfarsit incepe...

A doua zi, fiind joi ne-am putut odihni, acomoda si familiariza cu noul mediu in care nimeriserem. 8 familii romani, olandezi, americani… deja se numarau printre pacientii clinicii, asadar aveam o mica comunitate romaneasca acolo in inima Chinei, am fost informati si avertizati ca urmeaza cateva zile de foc, de analize si teste complexe dar si foarte dureroase pana la operatia propriu zisa, deja imi simteam inima in gat...
Joi dimineata la ora 7 a navalit toata comisia medicala in rezerva mea pregatiti si utilati pentru a imi testa calitatile, integritatea si capabilitatile fizice, medicii mei personali care se ocupau de cazul meu si o grupa intreaga de asistente guralive si extrem de curioase. Au urmat zile de teste si analize una mai dureroasa ca alta, m-am supus unor teste la care cu greu as fi visat, dar ma mana un singur gand: 'Dupa suferinte si dureri va veni si bucurie'. Strangeam din dinti atunci cand imi bagau prin muschi o gramada de ace legate la un laptop pentru a imi testa energia reziduala ramasa in muschi, teste respiratorii, analize sanguine, RMN, teste pinprick si arhivare foto si video pre si post operator

joi, 18 septembrie 2008

Despre vestita Clinica....






Probabil eram extrem de obositi si surescitati din cauza drumului, din cauza fusului orar cu 6 ore diferenta fata de ora Romaniei, dar prima impresie, primul contact cu clinica a fost dezastruos. Am cazut psihic, nu imi venea sa cred ca asta era clinica mult visata, o combinatie de Spital Judetean de provincie romanesc cu un Spital Militar Comunist, am intrat in spital si mirosul de spital mi-a invadat narile, era mirosul saraciei, mirosul de spital, de mancare ieftina, mirosul suferintei, pe coridoarele decorate cu lampadare si simboluri chinezesti. Ne-a preluat o asistenta simpatica care probabil era de garda, toate chinezoaicele pe langa numele chinezesc mai aveau un nume englezesc mai usor de retinut, ne-a 'cazat' in rezerva destinata mie si nici nu am apucat sa ma fac comoda, sa ma spal, si sa ma bag in pat ca s-au si prezentat multi medici pentru interviu. Aici ni s-au luat pasapoartele sub pretextul ca vor fi verificate la politie ..de parca nu am fost verificati pana atunci. Daca nu faceam plata interventiei din Romania ma intorceam inapoi chiar daca poate asteptam ani la programarea pentru operatie la alta clinica dar in civilizatie.Prietena mea s-a dus a cumparat pamatuf, galeata, domestos si sa apucat sa frece peretii usa patul pe jos. A facut curat in baie..Nu va mai spun de insecte...imaginile vorbesc ..

miercuri, 17 septembrie 2008

Si in sfarsit la Bejing..

Si dupa 22 de ore totul se sfarseste si ajungem la Bejing …………raman muta de imensitata aeroportului .....Dupa ce trec cu trenul pe sub terminale ajung sus unde sunt intampinata de un angajat al aeroportului ce imi transmite ca nu mi a ajuns bagajul. Era prea frumos ma gasise tocmai pe mine...era acolo tot ce aveam nevoie schimburi. medicamente..In sfarsit se rezolva si ajungem. La terminalul Sosiri am dat peste soferul clinicii care venise sa ne ia de la aeroport,dar cu totul alt nume pe pancarda.,, stiam ca mai avem 50 de Km de parcurs pana la clinica din districtul Badachu undeva la periferia Beijingului.

Povestea Calatoriei mele...!

Am plecat spre aeroport insotita de sora , prietena si vecinul meu. Urma sa zbor cu compania British Airways Bucuresti Bejing cu escala Londra .
Am fost incantata de adaptarile pe care le au facut: microbuzul care ma dus pe pista, avea o platforma , de fapt o rampa cu o platforma; pe scarile avioului am fost urcata cu un carut special care urca trepte singur in care eram asigurata de centuri si insotita de 2 agenti ai aeroportuli. Am ajuns in avion unde am fost intampinata de insotitoarele de bord. Una din ele a fost foarte draguta mi-a oferit 2 perne, o patura ca sa stau cat mai comod, in plus venea intotdeauna sa ma intrebe cum ma simt. Timpul a trecu repede, insa m-a ametit mirosul micului dejun;ompleta, bacon, rosii, ciuperci...Cine poate manca de dimineata?ma asteapta un drum lung. Am ajuns la Londra in 3 ore unde m-au transferat pe un carut de la ei. Nu eram asigurata in nici un fel, coboram cateva nivele pentru a-mi recupera caruciorul. Normal el trebuia predat la parasirea avionului, dar s-a facut o greseala din Romania. Bravo celor din aeroport (Londra) ca pun la dispozitie insotitor pana la urcarea in urmatorul avion. Era un domn foarte dragut, era indian, mi-a placut... nu stiu ce …dar avea un ceva al lui..Aeroportul era gigant , superb....vazusem doar in filme Ne-am imbarcat in cursa Londra – Bejing, m-au transfeat pe un scaun al lor pana am ajns la locul rezevat mie. Nu iti spun ca ma izbeau in toate partile...m-am simt ca un sac de cartofi - si in sfarsit ajung la locul meu. Foarte dragut ca ne-au lasat si un loc liber - deci stateam 2 pers pe 3 locuri. Avionul decoleaza si ne asteapta un drum lung. Este foarte frig de la AC. Am mancat putin, m-am jucat la Tv chiar am atipit putin, intre timp eram ingrijorata ca sonda permanenta nu functiona. Am verifiat-o de cateva ori si amconstat ca nu functioneaza, drept pentru care trebuia sa mi-o scot si sa ma sondez .Organismul meu un rezisa 12 ore pana ajngeam la destinatie. Asa ca imi pregatesc strictul necesar pentru mica interventie. Trebuia sa stau undeva intinsa, asa ca hotarasc sa ma intind, prietena mea inceara sa ma acopere. Nu mi-e rusine, nu ma feresc; e viata mea in joc....bine ca am puterea si pregatirea sa actionez chiar daca o fac pentru prima data. Intr -un final incerc sa o scot era blocata de reziduri, cariere de piatra numai Dumnezeu stie...

marți, 20 mai 2008

Pentru OMUL care a dat diferenta de banii ptr a ajunge in China..

Dumneavoastra stiti cel mai bine cum e sa te macini cand ai luat o decizie si nu exista suficiente parghii de a fi pusa in aplicare. Sa ai inima si dorinta, mai mare decat putiinta.Eu traiesc asta de ceva timp.Va multumesc pentru ca m-ati ajutat si sper sa reusesc sa va conving ca am meritat.Sper sa reusim fiecare din noi sa facem ceia ce ne-am propus si sa ajungem acolo unde ne-am propus.E o lupta grea pentru fiecare dintre noi.
Sper sa invingem

duminică, 2 martie 2008

«Am reînceput să sper că voi putea merge!»


Visul Mirelei prinde contur. Tânăra în vârstă de 30 de ani a fost acum un an şi jumătate victima unui accident de motocicletă şi a rămas imobilizată într-un scaun cu rotile. A simţit că viaţa se năruie la picioarele ei, dar şi-a recăpătat speranţa atunci când o clinică din China a acceptat să o trateze cu celule stem. Din păcate, operaţia costă nu mai puţin de 30 de mii de euro. S-au strâns în jur de 250 de milioane până acum, dar suma nu e nici pe departe, suficientă. Mirela Eftemie se simte mai aproape de Dumnezeu ca niciodată. Crede în şansa ei, de a merge din nou.

Acum un an şi jumătate, Mirela a ales să lupte. În timp ce stătea întinsă, fără puterea de a se mişca, pe asfaltul de pe DN 22C, la km 17, în afara localităţii Satu Nou, ea a decis să îşi înfrunte destinul şi să creadă cu ardoare în Dumnezeu.

“Eram pe motocicletă cu fostul meu soţ. Un şofer nu s-a asigurat la depăşire şi ne-a spulberat. De atunci eu nu am mai putut să mă ridic de jos”, ne-a povestit fata în urmă cu puţin timp. Diagnosticul medicilor a fost traumatism vertebro-medular complet T4-T7. “Cred în Dumnezeu şi nu o să-mi pierd niciodată credinţa! Ştiu că am rămas în viaţă datorita Lui”, mai spune ea, frecându-şi mâinile nervos, pentru că doar pe ele le mai simte.

În urmă cu mai puţin de o lună, un grup de motociclişti a organizat o festivitate unde au reuşit să strângă o parte din banii necesari pentru operaţia Mirelei. A vărsat multe lacrimi de fericire văzând câţi oameni i-au sărit în ajutor. Dar costul operaţiei s-a dovedit a fi mult prea mare.

“Acum că am strâns aceşti bani, o parte din ei, sufletul meu speră din ce în ce mai mult că o să merg în China. Inima mea bate din ce în ce mai repede, doar când mă gândesc că mai e puţin până în septembrie. Mai am o şansă”, ne mărturiseşte fata, lăsând ochii obosiţi în pământ. Se vede că a plâns.

“De curând, s-au împlinit un an şi şase luni de la accident. La ora aceea, în ziua aceea... Eu eram acolo, pe jos”, mai spune ea strângându-se de pulpele picioarelor. Necazul nu vine niciodată singur, aşa spune Mirela. Şi parcă are dreptate:

“Anul trecut, în noiembrie tatăl meu a murit. Mi-l amintesc cum îi spunea în şoaptă mamei mele că el nu poate să mă vadă în pat. Am rămas cu sora şi cu mama mea, singurele fiinţe care mă iubesc şi mă protejează”, povesteşte fata, cu un glas ferm, parcă vrând să arate că nimic nu o doboară.

Acum Mirela Eftemie nu visează decât la ziua în care va putea merge din nou. Când va lucra iar la gradiniţă ca educatoare. Totul ţine de o sumă de bani, pe care tânăra nu-i va avea niciodată fără ajutorul oamenilor cu suflet: “Am încercat să fac credit la bancă. Pensia mea, pe caz de boală, e de doar 400 de lei”.

O puteţi ajuta pe Mirela donând o sumă de bani în următoarele conturi, deschise la BCR Bucureşti, Agenţia Bagdasar, pe numele Ilas Cristina (n. r. sora Mirelei)

Lei: RO38RNCB0075058689710001
USD: RO27RNCB0075058689710005
EURO: RO11RNCB0075058689710002
SWIFT: RNCB RO BU B40
Sursa;
http://www.click.ro/Click_de_Duminica/Viata/am-reinceput-sa-sper-ca-voi-putea-merge

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Mirela viseazăcu lacrimi amare!


Din august 2006, cănd un şofer inconştient a intrat intr-o depăşire fără să se asigure şi motocicleta a azvărlit-o intr-un scaun cu rotile, tănăra Mirela Eftemie visează cu lacrimi amare să mai poată merge. Visul ei, singurul care o motivează să trăiască, se numeşte transplant de celule embrionare şi costă aproximativ 30.000 de dolari.
In timp ce-l străngea in braţe pe soţul său de pe locul din spate al motocicletei ce-i ducea spre mare, obişnuia să viseze că zboară. Din august 2006 insă, cănd un şofer a intrat in depăşire fără să se asigure şi motocicleta a azvărlit-o intr-un scaun cu rotile, visează cu lacrimi amare să mai poată merge. Este singurul vis care-o motivează să trăiască.


Mirela Eftemie era atunci o tănără de 29 de ani, fericită. Era soţie, educatoare şi visa să fie şi mamă. Dar fericirea şi visul i s-au metamorfozat intr-o clipă. De la dorinţa de a purta o viaţă in păntece la dorinţa de a-şi putea duce viaţa mai departe. Căt despre fericire... ea a devenit doar un sentiment de care-şi mai aminteşte cu durere. Am citit povestea pe care ne-a trimis-o şi am contactat-o. Are o voce tristă, obosită de efortul luptei pe care-o dă zilnic. Lupta cu ea, să-şi păstreze speranţa, lupta cu aparatul cu care face recuperare căte cinci ore pe zi. "Ce să fac? Incerc să trăiesc!", mi-a spus stins.


ULTIMA ZI DE FERICIRE... Se intămpla in drum spre vacanţa la care visase tot anul. "Văntul imi răsfira părul, pe locul din spate al motocicletei conduse de soţul meu. Numai Dumnezeu ştie pe unde imi purta găndurile in clipele acelea, la sfărşit de august. Nici nu ştiu, intr-o clipă, totul s-a spulberat in drum spre mare, in afara localităţii Satu Nou", incepe povestea Mirelei.


...PRIMA DE DISPERARE... "Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cunoscut. Priveam cerul. Ce ciudat. Niciodată in visele mele, cănd plutisem in văzduh, nu privisem cerul. Şi nici nu imi inchipuiam că va urma o vreme cănd voi ridica atăt de des ochii spre cer. Suprafaţa pe care mă aflam era tare şi incomodă. Am incercat să ridic capul spre a privi in jur. Era atăt de greu incăt am renunţat. Imi era nespus de sete. Gătul imi era uscat, şi pe buze simţeam praf şi gust de sănge. Am rămas aşa, incercănd să-mi amintesc ce se intămplase. Uşor, uşor memoria a inceput să-mi revină." Şi-a amintit cum un autoturism a intrat in depăşire fără să se asigure. Le-a tăiat calea. Mergeau cu 80 de kilometri la oră. Motociclistul a incercat să-l evite, dar, deoarece era pietriş pe drum, motocicleta a derapat şi s-a răsturnat, ieşind in cămp.

"Auzeam voci şi gemete şi nu puteam nici măcar să le deosebesc pe ale mele de celelalte. Cineva mi-a spus să incerc să rămăn nemişcată, dar am incercat totuşi să-mi mişc un picior. N-am reuşit. Pur şi simplu n-au vrut să mă asculte. Am incercat să nu mă găndesc la nimic şi să aştept. Ceea ce eu nu voiam să cred, creierul meu realizase, şi din colţurile ochilor imi curgeau lacrimi reci. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult, apoi de tot, pentru că in cele din urmă să realizez că trăiesc." S-a trezit la spital, cănd medicii o stabilizau. Ii auzea...


TRAUMATISM VERTEBRAL MEDULAR COMPLET T4-T7. "Acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani. Am ţipat, am strigat, m-am zvărcolit şi apoi am cugetat. Mi-am dat seama că Dumnezeu nu pedepseşte, ci doar ajută şi iartă. Şi dacă morţii nu m-a dat, deşi fusesem in proxima ei vecinătate, asta inseamnă că mă iubeşte şi că va fi cu mine. Au urmat luni de coşmar. O intervenţie chirurgicală pe coloană, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru susţinerea coloanei, dureri insuportabile şi multă, multă suferinţă. A fost greu şi este in continuare. Şi totuşi am decis să lupt, deşi ar fi mult mai simplu să renunţ."


O SUFERINŢÃ... IN PLUS. Şi de parcă această cruntă incercare nu era de-ajuns, a mai apărut una... singurătatea... "Prietenii, cei dragi s-au cernut şi s-au impuţinat. Lumea e foarte amabilă, insă doar la nivel de intenţii. Mi-au mai rămas doar doi prieteni adevăraţi. Căruţul cu rotile şi speranţa. La numai 30 de ani. Alături de ei doi am inceput marea luptă, pe care, culmea, vreau s-o şi căştig. Şi de ce nu? Pot să văd, să simt, să primesc o floare şi să mă bucur de parfumul ei, să găndesc, să visez, să iubesc şi să sper. Nu e puţin lucru. Am inceput exerciţiile de recuperare cu o hotărăre ce mă uimeşte chiar şi pe mine. Incă mai am dureri, dar ăsta nu e un impediment."


ŞANSA. A făcut rost de cărţi de specialitate, a căutat nopţi intregi pe internet. Şi a aflat de miraculoasele celule embrionare care, prin implant, au capacitatea de a se transforma, reinnoind ţesuturile. Şi-a intocmit atunci dosar pentru o clinică specializată in astfel de intervenţii, din Beijing. A fost programată pentru operaţie in septembrie 2008. "Sunt fericită! Pe chip mi-a reapărut un zămbet după multă vreme. A mai rămas un hop. Costul operaţiei şi al deplasării..."

Mirela speră din răsputeri, deşi suma de care are nevoie ii taie respiraţia. Cele 20.650 de dolari necesare operaţiei, plus banii pentru transport, asigurări, vize, cazarea pentru insoţitorul cu care i s-a pus in vedere să meargă, in total aproximativ 30.000 de dolari. De aceea s-a hotărăt să-şi scrie povestea, sperănd că cineva va auzi şi strigătul ei de ajutor. "Vă rog să nu mă condamnaţi, pentru că sunt nevinovată!", imploră Mirela, incheindu-şi scrisoarea cu o lacrimă de mulţumire pentru toţi cei care au auzit-o.
Sursa; Jurnalul National
http://www.jurnalul.ro/stire-pagina-de-suflete/mirela-viseazacu-lacrimi-amare-113118.html