sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Mirela viseazăcu lacrimi amare!


Din august 2006, cănd un şofer inconştient a intrat intr-o depăşire fără să se asigure şi motocicleta a azvărlit-o intr-un scaun cu rotile, tănăra Mirela Eftemie visează cu lacrimi amare să mai poată merge. Visul ei, singurul care o motivează să trăiască, se numeşte transplant de celule embrionare şi costă aproximativ 30.000 de dolari.
In timp ce-l străngea in braţe pe soţul său de pe locul din spate al motocicletei ce-i ducea spre mare, obişnuia să viseze că zboară. Din august 2006 insă, cănd un şofer a intrat in depăşire fără să se asigure şi motocicleta a azvărlit-o intr-un scaun cu rotile, visează cu lacrimi amare să mai poată merge. Este singurul vis care-o motivează să trăiască.


Mirela Eftemie era atunci o tănără de 29 de ani, fericită. Era soţie, educatoare şi visa să fie şi mamă. Dar fericirea şi visul i s-au metamorfozat intr-o clipă. De la dorinţa de a purta o viaţă in păntece la dorinţa de a-şi putea duce viaţa mai departe. Căt despre fericire... ea a devenit doar un sentiment de care-şi mai aminteşte cu durere. Am citit povestea pe care ne-a trimis-o şi am contactat-o. Are o voce tristă, obosită de efortul luptei pe care-o dă zilnic. Lupta cu ea, să-şi păstreze speranţa, lupta cu aparatul cu care face recuperare căte cinci ore pe zi. "Ce să fac? Incerc să trăiesc!", mi-a spus stins.


ULTIMA ZI DE FERICIRE... Se intămpla in drum spre vacanţa la care visase tot anul. "Văntul imi răsfira părul, pe locul din spate al motocicletei conduse de soţul meu. Numai Dumnezeu ştie pe unde imi purta găndurile in clipele acelea, la sfărşit de august. Nici nu ştiu, intr-o clipă, totul s-a spulberat in drum spre mare, in afara localităţii Satu Nou", incepe povestea Mirelei.


...PRIMA DE DISPERARE... "Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cunoscut. Priveam cerul. Ce ciudat. Niciodată in visele mele, cănd plutisem in văzduh, nu privisem cerul. Şi nici nu imi inchipuiam că va urma o vreme cănd voi ridica atăt de des ochii spre cer. Suprafaţa pe care mă aflam era tare şi incomodă. Am incercat să ridic capul spre a privi in jur. Era atăt de greu incăt am renunţat. Imi era nespus de sete. Gătul imi era uscat, şi pe buze simţeam praf şi gust de sănge. Am rămas aşa, incercănd să-mi amintesc ce se intămplase. Uşor, uşor memoria a inceput să-mi revină." Şi-a amintit cum un autoturism a intrat in depăşire fără să se asigure. Le-a tăiat calea. Mergeau cu 80 de kilometri la oră. Motociclistul a incercat să-l evite, dar, deoarece era pietriş pe drum, motocicleta a derapat şi s-a răsturnat, ieşind in cămp.

"Auzeam voci şi gemete şi nu puteam nici măcar să le deosebesc pe ale mele de celelalte. Cineva mi-a spus să incerc să rămăn nemişcată, dar am incercat totuşi să-mi mişc un picior. N-am reuşit. Pur şi simplu n-au vrut să mă asculte. Am incercat să nu mă găndesc la nimic şi să aştept. Ceea ce eu nu voiam să cred, creierul meu realizase, şi din colţurile ochilor imi curgeau lacrimi reci. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult, apoi de tot, pentru că in cele din urmă să realizez că trăiesc." S-a trezit la spital, cănd medicii o stabilizau. Ii auzea...


TRAUMATISM VERTEBRAL MEDULAR COMPLET T4-T7. "Acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani. Am ţipat, am strigat, m-am zvărcolit şi apoi am cugetat. Mi-am dat seama că Dumnezeu nu pedepseşte, ci doar ajută şi iartă. Şi dacă morţii nu m-a dat, deşi fusesem in proxima ei vecinătate, asta inseamnă că mă iubeşte şi că va fi cu mine. Au urmat luni de coşmar. O intervenţie chirurgicală pe coloană, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru susţinerea coloanei, dureri insuportabile şi multă, multă suferinţă. A fost greu şi este in continuare. Şi totuşi am decis să lupt, deşi ar fi mult mai simplu să renunţ."


O SUFERINŢÃ... IN PLUS. Şi de parcă această cruntă incercare nu era de-ajuns, a mai apărut una... singurătatea... "Prietenii, cei dragi s-au cernut şi s-au impuţinat. Lumea e foarte amabilă, insă doar la nivel de intenţii. Mi-au mai rămas doar doi prieteni adevăraţi. Căruţul cu rotile şi speranţa. La numai 30 de ani. Alături de ei doi am inceput marea luptă, pe care, culmea, vreau s-o şi căştig. Şi de ce nu? Pot să văd, să simt, să primesc o floare şi să mă bucur de parfumul ei, să găndesc, să visez, să iubesc şi să sper. Nu e puţin lucru. Am inceput exerciţiile de recuperare cu o hotărăre ce mă uimeşte chiar şi pe mine. Incă mai am dureri, dar ăsta nu e un impediment."


ŞANSA. A făcut rost de cărţi de specialitate, a căutat nopţi intregi pe internet. Şi a aflat de miraculoasele celule embrionare care, prin implant, au capacitatea de a se transforma, reinnoind ţesuturile. Şi-a intocmit atunci dosar pentru o clinică specializată in astfel de intervenţii, din Beijing. A fost programată pentru operaţie in septembrie 2008. "Sunt fericită! Pe chip mi-a reapărut un zămbet după multă vreme. A mai rămas un hop. Costul operaţiei şi al deplasării..."

Mirela speră din răsputeri, deşi suma de care are nevoie ii taie respiraţia. Cele 20.650 de dolari necesare operaţiei, plus banii pentru transport, asigurări, vize, cazarea pentru insoţitorul cu care i s-a pus in vedere să meargă, in total aproximativ 30.000 de dolari. De aceea s-a hotărăt să-şi scrie povestea, sperănd că cineva va auzi şi strigătul ei de ajutor. "Vă rog să nu mă condamnaţi, pentru că sunt nevinovată!", imploră Mirela, incheindu-şi scrisoarea cu o lacrimă de mulţumire pentru toţi cei care au auzit-o.
Sursa; Jurnalul National
http://www.jurnalul.ro/stire-pagina-de-suflete/mirela-viseazacu-lacrimi-amare-113118.html