A mai trecut un an . Doamne cate am realizat! Eu nu cred, cred ca au fost cei care merita toate laudele, toata stima.Ei sunt cei care au realizat . Ei au fost oamenii care m-au sustinut.A fost Motolicitatia, Motocab, Primirea de la Otopeni, Biker Dance SMS ptr Mirela...Ei au fost cei care ma au la suflet,poate au fost multi care au renuntat la plimbarile lungi, la timpul lor liber, la stat pe canapea si mancand popcorn, au renuntat la un plin de benzina,au renuntat la o clipa petrecuta in familie, au renuntat la un suc , o bere, poate la un ruj, o geanta....Poate va intrebati de ce? Pentru a imi indeplini un vis , sa ma urce in avion...Pentru o noua "Speranta" Sunt o mana de oameni...Cred ca nu as putea sa le multumesc vreodata..Nici acum nu imi vine sa cred, desi am facut aceea operatie...Doamne ce repede a trecut timpul...
Dar asa cum fiecare " padure are si uscaciunii" a fost si dezamagirea celor care au promis bani si nu i-au dat.Cand am revenit din China, ma bazam pe ei...plecam la recuperare imediat....Dar ...Banii care ptr ei nu are nici o importanta, dar pentru mine inseamna un nou inceput. Consider ca eu, organizatorii, cei care au format fiecare eveniment am fost bataia lor de joc. Au iesit la inaintare, s-a laudat ca ei dau fac..sau de sa isi faca publicitate, sa isi faca imagine,de parca ar fi Guvernul ca parca numai astia promit ca fac si nu fac. Cum sa profiti de suferinta altuia! A dat vina; ba ca nu au profit, ba ca nu au,ba ca nu vor sa fie constransi de nimeni, baca e criza ..ba ..motive gasesti mereu. Ce ma deranjat e ca putea sa spuna pe fata; Bai nu i mai dau! Vreau sa afle totii ce om este..nu am cuvinte sa il descriu, mmie scarba de astfel de oamenii,au inima plina de venin, de fiere...
Dar cum sa ajungi sa te joci cu viata unui om in necaz. Nu iti este frica ca a2a zi te urci si tu pe motor! Nu iti este rusine! Dar de asa e romanul ..Ce i-as dori; sa sii bage undeva; sa nu ajunga in situatia de a avea nevoie fix de banii aia. Dar stau linistita ca de roata se invarte ...in viata fiecare plateste pentru tot. Nu am ajuns sa cersesc, dar daca voi fi vreodata in situatia asta o voi face cu mandrie....Cred ca daca ar ajunge multi in situatia mea , ar ceda din prima clipa, s-ar sinucide....eu sunt mandra de mine, am trecut peste..merg mai departe
Si au fost cei care au comentat; Ce tot ii trebuie banii? Si ce ma deranjeaza,Vino , frate si zimi in fata, ca iti explic eu de la A- Z, ce inseamna TVM. Sau daca te dai tare,nu atii cu ce se mananca asta dute plateste un specialist sa te lamureasca...Dar de poate ajungi si tu singur sa vezi ce inseamna TVM si ce inseamna recuperare.
A si au fost si cei care poate nu pot dormi noaptea de viata mea privata. Va dau un sfat ; E viata mea, fac ce vreau, am dreptul la intimitate..Eu nu te intreb pe tine , pe unde umbli?, cu cine esti?, ce faci?....
Si a mai fost o faza; Dute la munca, nu ininde mana! asat chiar ma enervat rau..Ce i-as dori celui care arunca asa cu vorbele cateva minunte din viata mea. Si sa vedem atunci ce o sa zica. Ca de numai un om ingust la minte poate spune asa ceva, poti avea tu banii, case, motoare,...Dar degeaba frate....ca minte ioc..
Pooate am fost prea buna anul care a trecut, dar gata a fost si sa dus; Anul ast avreau schimbari majore in viata mea vreau sa realizez mai multe Numai Dumnezeu sa imi dea putere..ca de singura nu poti face nik.
Se afișează postările cu eticheta speranta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta speranta. Afișați toate postările
luni, 12 ianuarie 2009
luni, 1 octombrie 2007
Cu aripile frante.....
O clipa de imprudent mi- a transformat viata in cosmar.Anul trecut un accident de circulatie stupid mi-a frant aripile, la o varsta la care abia incepea sa viseze frumos viitorul.
Vantul imi rasfira parul, pe locul din spate al motocicletei condusa de sotul meu, in drum spre mare.Numai Dumnezeu stie pe unde imi purta gandurile in clipele acelea , la sfarsit de august.Nici nu stiu , intr-o clipa, totul s-a spulberatin drum spre mare , pe DN 22C, la km 17, in afara localitatii Satu Nou
De multe ori visam ca zbor.N-aveam nevoie de aripi ci pur si simplu intindeam bratele si pluteam.Nu auzeam decat acel suierat delicat al inaltimilor si simteam fara frica,abisul sub mine.Atata liniste incat totul parea incremenit.Nici gravitatie nu mai era parca.Sau era..Zborul dura minute intregi si se termina inevitabil si extrem de lin, la tarmul marii, unde ascultam valurile ce se spargeau de mal si le admiram spuma. Luam nisipul in palma si asteptam apa sa mi-l fure. Nimic mai frumos, nimic mai perfect, nimic mai adevarat. Armonie desavarsita. Iubitul meu ma lua in bratele-i puternice si ma ridica deasupra capului rotindu-ne impreuna.Eu intindeam bratele ca un saritor de la mare inaltime si ma lasam in voia lui. Dintr-o data imi dadea drumul si din cadere, ma prindea in brate, sarutandu-ma. Lumea era cu totul la picioarele mele.La umilele mele picioare.Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cumoscut.Priveam cerul.Ce ciudat.Niciodata cand plutisem in vazduh, nu privisem spre cer.Si nici nu imi inchipuiam ca va urma o vreme cand voi ridica atat des ochii spre cer.Suprafata pe care ma aflam era tare si incomoda. Am incercat sa ridic capul spre a privi in jur. Era atat de greu incat am renuntat. Imi era nespus de sete.Gatul imi era uscat si pe buze simteam praf si gust de sange. Am ramas asa incercand sa-mi amintesc ce se intamplase. Usor, usor memoria a inceput sa-mi revina. Marea ma chemase la ea si hotarasem sa-i dam curs chemarii. Pe drum se pare ca am fost victimele nevinovate ale unui accident rutier,totul sa intamplat din cauza unui sofer ,din cauza neasigurarii lui la efectuarea manevrei de depasire.Mi se contura din ce in ce mai clar acest lucru. O clipa am avut senzatia ca ma aflu pe linia frontului sau ca joc acest rol intr-un film de razboi. Era mult mai trist decat atat, era crunta realitate.Auzeam voci si gemete si nu puteam nici macar sa le deosebesc pe ale mele de celelalte.Cineva mi-a spus sa incerc sa raman nemiscata. Am incercat sa-mi misc un picior.N-am reusit.Pur si simplu n-au vrut sa ma asculte.Am incercat sa nu ma gandesc la nimic si sa astept.Creierul meu realizase si, desi eu nu vroiam inca sa cred, din colturile ochilor imi curgeau lacrimi reci ce ma ardeau si se spargeau de asfalt.Le auzeam cum cad. Doar eu. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult,apoi de tot, pentru ca in cele din urma sa realizez ca traiesc.M-am trezit la spital.ma priveam undeva de sus cum doctorii ma stabilizau.Ii auzeam ce vorbeau si ma ingrozeam desi nu stiam medicina,Traumatism vertebra- medular complet T4- T7 – acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani,.Am tipat,am strigat,m-am zvarcolit si apoi am cugetat.Mi-am dat seama ca Dumnezeu nu pedepseste ci doar ajuta si iarta.Si daca mortii nu m-a dat desi fusesem in proxima ei vecinatate, asta inseamna ca ma iubeste si ca va fi cu mine.Au urmat luni de cosma,. o interventie chirurgicala pe coloana, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru sustinerea coloanei,dureri insuportabile si multa multa suferinta. A fost greu si este in continuare.Si totusi am decis sa lupt desi ar fi mult mai simplu sa renunt.Prietenii ,cei dragi s-au cernut si s-au imputinat. Lumea e foarte amabila insa doar la nivel de intentii.Mi-au mai ramas doar doi prieteni adevarati.Carutul cu rotile si speranta.La numai 30 de ani.E trist sa ai doar doi prieteni la aceasta varsta. Alaturi de ei doi am inceput marea lupta, pe care culmea vreau s-o si castig.Si de ce nu? Pot sa vad, sa simt, sa primesc o floare si sa ma bucur de parfumul ei,sa gandesc, sa visez,sa iubesc si sa sper. Nu e putin lucru. Am inceput exercitiile de recuperare cu o hotarare ce ma uimeste chiar si pe mine.Inca mai am dureri dar asta nu e un impediment. Am inceput sa ma documentez din diverse surse, sa pierd nopti pe internet si sa citesc carti de specialitate. Am aflat ca prin implantarea unor celule stem in locul unde coloana este rupta acestea pot reface legatura intre cele doua zone.Si impulsurile trimise de creier pot depasi acea zona si ajung in zonele pana atunci imobile.Mi-am intocmit un dosar cu toate documentele necesare si l-am trimis in China la o Clinica specializata in interventii de acest tip.Dosarul a fost studiat si avizat favorabil.Am fost programata pentru operatie in 2008.Sunt fericita.Pe chip mi-a reaparut un zambet dupa multa vreme.A mai ramas un hop.Costul operatiei si al deplasarii.Si daca apta fiind de munca as fi sperat poate ca intr-o viata de munca si de eforturi sa strang acesti bani(poate), in situatia data imi este imposibil.Este vorba de 30.000 de euro.O suma totusi.Stiu ca sunt multi cai care au atatia bani incat au uitat pe unde au pus aceasta suma si nici macar nu-i o problema daca nu-si mai aduc vreodata aminte. Insa pentru mine e o chestiune de sansa sa reusesc sa ii adun.De aceia apelez la sensibilizarea opiniei publice in speranta ca voi reusi. Va rog sa nu ma condamnati pentru ca sunt nevinovata. Stiu ca sunteti obositi de cei care cer bani ( mai mult pe nedrept) insa incercati sa faceti un efort si acesta va va fi rasplatit de o lacrima ce va curge pe obraz in momentul cand ma veti vedea plimbandu-ma cu pasi mici dar siguri prin parcul inverzit.
Vantul imi rasfira parul, pe locul din spate al motocicletei condusa de sotul meu, in drum spre mare.Numai Dumnezeu stie pe unde imi purta gandurile in clipele acelea , la sfarsit de august.Nici nu stiu , intr-o clipa, totul s-a spulberatin drum spre mare , pe DN 22C, la km 17, in afara localitatii Satu Nou
De multe ori visam ca zbor.N-aveam nevoie de aripi ci pur si simplu intindeam bratele si pluteam.Nu auzeam decat acel suierat delicat al inaltimilor si simteam fara frica,abisul sub mine.Atata liniste incat totul parea incremenit.Nici gravitatie nu mai era parca.Sau era..Zborul dura minute intregi si se termina inevitabil si extrem de lin, la tarmul marii, unde ascultam valurile ce se spargeau de mal si le admiram spuma. Luam nisipul in palma si asteptam apa sa mi-l fure. Nimic mai frumos, nimic mai perfect, nimic mai adevarat. Armonie desavarsita. Iubitul meu ma lua in bratele-i puternice si ma ridica deasupra capului rotindu-ne impreuna.Eu intindeam bratele ca un saritor de la mare inaltime si ma lasam in voia lui. Dintr-o data imi dadea drumul si din cadere, ma prindea in brate, sarutandu-ma. Lumea era cu totul la picioarele mele.La umilele mele picioare.Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cumoscut.Priveam cerul.Ce ciudat.Niciodata cand plutisem in vazduh, nu privisem spre cer.Si nici nu imi inchipuiam ca va urma o vreme cand voi ridica atat des ochii spre cer.Suprafata pe care ma aflam era tare si incomoda. Am incercat sa ridic capul spre a privi in jur. Era atat de greu incat am renuntat. Imi era nespus de sete.Gatul imi era uscat si pe buze simteam praf si gust de sange. Am ramas asa incercand sa-mi amintesc ce se intamplase. Usor, usor memoria a inceput sa-mi revina. Marea ma chemase la ea si hotarasem sa-i dam curs chemarii. Pe drum se pare ca am fost victimele nevinovate ale unui accident rutier,totul sa intamplat din cauza unui sofer ,din cauza neasigurarii lui la efectuarea manevrei de depasire.Mi se contura din ce in ce mai clar acest lucru. O clipa am avut senzatia ca ma aflu pe linia frontului sau ca joc acest rol intr-un film de razboi. Era mult mai trist decat atat, era crunta realitate.Auzeam voci si gemete si nu puteam nici macar sa le deosebesc pe ale mele de celelalte.Cineva mi-a spus sa incerc sa raman nemiscata. Am incercat sa-mi misc un picior.N-am reusit.Pur si simplu n-au vrut sa ma asculte.Am incercat sa nu ma gandesc la nimic si sa astept.Creierul meu realizase si, desi eu nu vroiam inca sa cred, din colturile ochilor imi curgeau lacrimi reci ce ma ardeau si se spargeau de asfalt.Le auzeam cum cad. Doar eu. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult,apoi de tot, pentru ca in cele din urma sa realizez ca traiesc.M-am trezit la spital.ma priveam undeva de sus cum doctorii ma stabilizau.Ii auzeam ce vorbeau si ma ingrozeam desi nu stiam medicina,Traumatism vertebra- medular complet T4- T7 – acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani,.Am tipat,am strigat,m-am zvarcolit si apoi am cugetat.Mi-am dat seama ca Dumnezeu nu pedepseste ci doar ajuta si iarta.Si daca mortii nu m-a dat desi fusesem in proxima ei vecinatate, asta inseamna ca ma iubeste si ca va fi cu mine.Au urmat luni de cosma,. o interventie chirurgicala pe coloana, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru sustinerea coloanei,dureri insuportabile si multa multa suferinta. A fost greu si este in continuare.Si totusi am decis sa lupt desi ar fi mult mai simplu sa renunt.Prietenii ,cei dragi s-au cernut si s-au imputinat. Lumea e foarte amabila insa doar la nivel de intentii.Mi-au mai ramas doar doi prieteni adevarati.Carutul cu rotile si speranta.La numai 30 de ani.E trist sa ai doar doi prieteni la aceasta varsta. Alaturi de ei doi am inceput marea lupta, pe care culmea vreau s-o si castig.Si de ce nu? Pot sa vad, sa simt, sa primesc o floare si sa ma bucur de parfumul ei,sa gandesc, sa visez,sa iubesc si sa sper. Nu e putin lucru. Am inceput exercitiile de recuperare cu o hotarare ce ma uimeste chiar si pe mine.Inca mai am dureri dar asta nu e un impediment. Am inceput sa ma documentez din diverse surse, sa pierd nopti pe internet si sa citesc carti de specialitate. Am aflat ca prin implantarea unor celule stem in locul unde coloana este rupta acestea pot reface legatura intre cele doua zone.Si impulsurile trimise de creier pot depasi acea zona si ajung in zonele pana atunci imobile.Mi-am intocmit un dosar cu toate documentele necesare si l-am trimis in China la o Clinica specializata in interventii de acest tip.Dosarul a fost studiat si avizat favorabil.Am fost programata pentru operatie in 2008.Sunt fericita.Pe chip mi-a reaparut un zambet dupa multa vreme.A mai ramas un hop.Costul operatiei si al deplasarii.Si daca apta fiind de munca as fi sperat poate ca intr-o viata de munca si de eforturi sa strang acesti bani(poate), in situatia data imi este imposibil.Este vorba de 30.000 de euro.O suma totusi.Stiu ca sunt multi cai care au atatia bani incat au uitat pe unde au pus aceasta suma si nici macar nu-i o problema daca nu-si mai aduc vreodata aminte. Insa pentru mine e o chestiune de sansa sa reusesc sa ii adun.De aceia apelez la sensibilizarea opiniei publice in speranta ca voi reusi. Va rog sa nu ma condamnati pentru ca sunt nevinovata. Stiu ca sunteti obositi de cei care cer bani ( mai mult pe nedrept) insa incercati sa faceti un efort si acesta va va fi rasplatit de o lacrima ce va curge pe obraz in momentul cand ma veti vedea plimbandu-ma cu pasi mici dar siguri prin parcul inverzit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)