sâmbătă, 11 iulie 2009

Anatomia sistemului nervos central..!

1.1.3.1. Măduva spinării este gazda neuronilor motori periferici, efectorii motilităŃii reflexe voluntare si automate; deci indiferent de nivelul de unde porneste impulsul motor (receptor, cortex motor sau respectiv structuri extrapiramidale) aceasta îsi găseste finalitatea pe neuronul somatomotor în coarnele anterioare, de unde prin rădăcina anterioară a nervilor spinali determină contracŃii musculare de diferite tipuri. Măduva spinării este cale de trecere pentru căile ascendente - la acest nivel excitatia senzitivă putând fi integrată în arcul reflex sau transmisă spre etapele superioare, precum si pentru căile descendente sau subcorticale.
În contextul functionalitătii măduvei spinării ca centru reflex - cu cele două tipuri fundamentale de arcuri si acte reflexe (mono si polisinaptice), se impune cunoasterea: tipurilor de neuroni medulari (somatomotori, senzitivi- simpatici si parasimpatici, visceromotori) si a nervilor spinali., situaŃiilor în care organismul foloseste aceste tipuri de reflexe, buclei gama, fasciculelor ascendente si descendente - al căror traiect se va urmări în etajele superioare.
1.1.3.2. Trunchiul cerebral se doreste într-adevăr privit ca o prelungire a măduvei spinării nu numai atât sub aspect morfologic cât si ca funcŃionalitate. El continuă pe de o parte să dea trecere căilor
ascendente si descendente, iar pe de altă parte funcŃionează reflex (pe baza unor arcuri reflexe ce implică nervii cranieni) ca centri de comandă pentru efectori (muschi, glande, functii metabolice) si ca centri de integrare a aferentelor senzitive (care la fel ca si în cazul măduvei pot fi încadrate în arcuri reflexe sau pot fi transmise etajelor superioare).
La fel ca si în cazul neuronilor somatomotori medulari si neuronii din nucleii somatomotori a trunchiului cerebral sunt unicii beneficiari ai impulsurilor motorii voluntare, automate sau reflexe (în acest ultim caz, datorită conexiunilor realizate în mare măsură prin fasciculul de asociatie longitudinal medial,.există posibilitatea ca aferenta să se realizeze prin fibrele senzitive ale unui anume nerv cranian, iar efereta prin fibrele motorii ale altui nerv cranian).
Nucleii proprii ai trunchiului se raportează la semnificatia lor functională, dată în principal de conexiunile lor, putând fi:
- deutoneuroni ai căii sensibilitătii proprioceptive constiente (nucleii gracili si cuneat);
- cale de legătură cu cerebelul (nucleul cuneat accesor) sau cu cerebelul si măduva (complexul olivar)
realizându-se interconexiunea între sistemul extrapiramidal si cerebel, intervenind astfel în reglarea tonusului muschilor de acŃiune si a celui postural;
- cale motorie secundară (nucleii pontini);
- statie de releu a căii acustice (corpul trapezoid);
- reglatori ai miscării voluntare si a tonusului muscular (substanŃa neagră);
- reglatori ai mecanismelor de feed-back cerebelos (nucleul rosu);
- realizatori ai reflexelor oculo- si cefalogire în legătură cu excitatiile vizuale si acustice si ai coordonării miscării sinergice oculare (lama tectală).
Apartenenta unor nuclei proprii la căile extrapiramidale este evidentă, însă subliniem că acesti nuclei nu numai că constituie punctul de plecare a unor fascicule extrapiramidale, ci sunt conectati cu structurile superioare extrapiramidale si chiar corticale (vezi nucleii pontini si cele trei fascicole corticopontine).
La nivelul trunchiului cerebral se impune aprofundarea nucleilor echivalenŃi somatomotori, somitici si branhiali, somatosenzitivi visceromotori si viscerosenzitivi cu aferentele si eferenŃele lor, cunoastere ce permite după stabilirea originii reale si aparente, asimilarea nervilor cranieni cu origine la
nivelul trunchiului cerebral (III – XII).
Fasciculele senzitive ale trunchiului cerebral sunt fie continuare a celor medulare, fie cu origine în trunchi, constituind căi ale sensibilitătiilor extero si proprioceptivă cu destinatie talamus si apoi scoartă cerebrală prin lemiscul medial.
Fibrele descendente ale trunchiului cerebral au în principal origine corticală conducând motilitatea voluntară, fasciculul piramidal (direct si încrucisat) si geniculat precum si motilitatea involuntară fiind vorba de fibre ce se termină pe nucleii proprii de unde pleacă apoi alte fibre spre cerebel si retrograd spre
scoarŃa cerebrală sau spre măduvă si apoi muschi sau spre nucleii somatomotori si apoi muschi.
1.1.3.3. Cerebelul – studiul său implică cunoasterea configuraŃiei externe, întelegând prin aceasta puntile constitutive (vermis, emisferele cerebeloase, incizuri), fetele cerebelului si mai ales pedunculii cerebelosi - ce reprezintă căile de legătură aferente si eferente cu regiunile învecinate.
ConfiguraŃia internă este importantă sub 2 aspecte: structura macroscopică a substranŃei cenusii (respectiv cei 4 nuclei cenusii) si albe, iar pe de altă parte structura microscopică a substantei albe (straturile molecular, ganglionar si granulos).
Complexitatea functională a diferitelor formatiuni cerebeloase se corelează direct cu conexiunile acestora si cu aparitia lor pe scara filogenetică: arhicelebelul - locul unde ajung excitatiile din sistemul vestibular; paleocerebelul - locul unde ajung excitatiile din mezencefal si hipotalamus; neocerebelul - legatura cu emisferele cerebrale si olivele bulbare.
1.1.3.4. Diencefalul - importanta acestei regiuni rezidă, la fel ca si în cazul altor regiuni ale S.N.C.-ului, din conexiunile nucleilor talamici si hipotalamici cu regiunile asociate acestor regiuni, realizate prin căi aferente si eferente.
1.1.3.5. Scoarta cerebrală implică cunoasterea configuratiei externe (santuri, fisuri, girusuri) studiate pe fete, structura microscopică si mai ales câmpurile corticale, cu accente pe câmpurile piramidale si pe ariile extrapiramidale ale neopaliumului si pe zona sensibilitătii din girul postcentral al lobului
parietal.
Importante sunt si cunoasterea nucleilor cenusii ai telencefalului, regiunea sublenticulară si ubtalamică albă a telencefalului (sistemul comisural).
VascularizaŃia encefalului cuprinde: circulatia arterială, sistemul carotidian, sistemul membranobazilar si poligonul Willis, distributia arterială la nivelul encefalului, arterele bulbului, puntii si a emisferelor cerebrale, circulatia venoasă si sistemul capilar.
Un alt capitol de studiat este circulatia lichidului cefalorahidian si spatiile sale anatomice (pânzele si plexurile coroide si sistemul ventricular).
Căile de conducere din sistemul nervos cerebrospinal reprezintă corolarul S.N.C., studiat initial pe etape, dorindu-se o vedere de ansamblu de la receptori la scoarta senzitivă si de la cortexul motor la efectorii musculari - pentru mobilitatea voluntară si automată.
1.1.4. Anatomia organelor interne
Se are în vedere o abordare pragmatică, sintetică si analitică, insistându-se asupra problemelor de lobulatie si segmentatie (a organelor gen plămâni, ficat), structurii si functionalitătii inimii (sensul circulatiei intracardiace, sistem valvular, excitoconductor) marii si micii circulatii, topografiei peretelui abdominal si perineului, drenajului limfatic, inervatiei si vascularizatiei organelor. Scopul este de a privi în ansamblu asupra splanhnologiei, punând accent pe functionalitate, localizare si raporturi si nu atât pe structura histologică a diferitelor organe, aparate si sisteme.
1.2. Bazele fiziologice ale kinetoterapiei
1.2.1. Fiziologia generală
1.2.1.1. Aparatul cardio-vascular asigură transportul sângelui în organism. Din punct de vedere al sângelui interesează: elemente constitutive, proprietăŃile fizice (culoare, temperatură, densitate, vâscozitate, gust, miros), proprietătile chimice (pH-ul, presiunea osmotică, presiunea coloidosmotică), functiile (nutritivă, excretorie, respiratorie, de termoreglare, imunitară, mentinerea echilibrului acido-bazic si mentinerea echilibrului osmotic). Se insistă asupra aspectelor de:
 Coagulare a sângelui – proces biochimic complex în cursul căruia sângele trece din starea lichidă întro stare semisolidă; are 4 faze si se produce doar în cazuri patologice.
 Hemostază – proces de oprire al sângerarii, atunci cand arborele vascular a fost lezat; în acest proces participă pe lângă sânge, vasele sanguine si sistemul nervos.
 Grupe sanguine – în functie de prezenŃa aglutininelor sau aglutinogenilor pe membrana hematiei sau în plasma sanguină se disting patru grupe (0, A, B si AB); importantă deosebită în transfuziile de sânge.
 Factor Rh – spre deosebire de sistemul AB0 nu este prezent în plasmă în mod normal; persoanele care au factorul Rh sunt Rh+ (85%) iar cele care nu au, sunt Rh- (15%).
 Circulatie a sângelui – asigurată prin activitatea inimii si sistemul circulator (artere, vene, capilare).
 Ciclu cardiac – ansamblul fenomenelor mecanice care duc la expulzarea sângelui din cavitătile
cardiace.
 Zgomote cardiace – fenomene mecanice produse de deplasarea sângelui, miscarile peretilor cardiaci si ale valvulelor cardiace; pot fi auzite aplicând urechea pe peretele toracic sau cu ajutorul stetoscopului.
 Electrocardiogramă – înregistrarea grafică a activităŃii electrice a inimii; este alcatuită din unde (P, Q, R, S, T), segmente (PQ, ST, TP) si intervale.
 Presiune sau tensiune arterială – presiunea cu care este expulzat sângele în artera aorta si ramurile sale;. măsurată prin înregistrarea diferenŃei de presiune a sângelui din artera humerală si aerul introdus în manseta tensiometrului; ea depinde de debitul cardiac, forta de contractie a miocardului, elasticitatea peretelui arterial, rezistenta periferică arterială; valorile normale ale presiunii arteriale
sistolice sunt cuprinse între 120-150 mm.Hg.) iar cele ale presiunii arteriale diastolice cuprinse între 60-90 mm.Hg (variază functie de vârstă, conditii meteo, altitudine, pozitie corporală, sex); cresterea constantă a tensiunii peste valorile normale duce la suspiciunea de hipertensiune arterială.
 Puls arterial – expansiuni (vibratii) ritmice ale peretilor arterelor cauzate de coloana sanguină, urmare a expulziei sângelui din inimă; se consideră normal un puls amplu, bine bătut si ritmic, de 62-72 bătăi/min. la bărbat si 68-78 bătai/min. la femei.
 Vase limfatice – situate în spatiile libere ale sistemului lacunar (interstitial) îsi au originea în capilarele limfatice; circulatia limfatică se desfasoară într-un singur sens - de la periferie spre centru; ganglionii limfatici sunt interpusi pe căile limfatice si au rolul de a opri invadarea organismului de corpuri
străine.
Activitatea inimii si a vaselor sanguine se gaseste sub influenta SNC.
1.2.1.2. Respiratia – realizează schimburile gazoase dintre organism si mediul înconjurător prin 3 procese fiziologice:
 respiratia externă (pulmonară) alcătuită la rândul ei din ventilatia pulmonară (prin care se realizează inspiratia si expiratia) si schimburile gazoase la nivelul alveolelor pulmonare (pe baza diferentei de presiune a gazelor din capilarele sangvine si acinii pulmonari);
 transportul gazelor prin sânge se face sub forma legăturilor labile cu hemoglobina: oxihemoglobina (oxigen legat) si carbohemoglobina (dioxid de carbon legat)
 respiratia internă sau tisulară prin care tesuturile absorb din sânge cantitatea de O2 necesară si cedeaza surplusul de CO2; cantitatea de O2 absorbită, respectiv de CO2 cedată, pe unitatea de timp depind de fluxul sanguin prin Ńesutul respectiv si de diferenta de presiune parŃială a acestor gaze (din sânge si tesuturi).
Reglarea respiratiei se realizează pe cale nervoasă, reflexă si umorală.
1.2.1.3. Termoreglarea – functia fiziologică de păstrare constantă a temperaturii corpului; se realizează prin termogeneză (producere de caldură) si termoliză (pierdere de caldură prin: conductie,convectie, raditie si evaporare).
1.2.1.4. Digestia – realizată la nivelul tubului digestiv, constă în descompunerea substantelor alimentare complexe în unele mai simple (care pot fi metabolizate de organism), prin actiunea mecanică si chimică asupra alimentelor.
Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele sunt sfărâmate (triturate) si amestecate cu saliva. Aici se formeaza bolul alimentar care este înghitit (deglutitia - cu cele 3 faze: bucală, faringiană si esofagiană) si ajunge în stomac.
La nivelul stomacului se secretă sucul gastric care actionează asupra bolului alimentar pe care îl descompune în substante usor absorbabile. Prin activitatea mecanică asigurată de muschii netezi ai peretelui stomacului, aceste substante sunt împinse în intestinul subtire - organul prin care se face absorbtia alimentelor în sânge. Resturile nedigerate trec în intestinul gros si apoi sunt eliminate prin actul
defecatiei.
Glandele anexe ale tubului digestiv, ficatul si pancreasul, secreta bila, respectiv sucul pancreatic, ce contin enzime si fermenti care ajuta la digestie
1.2.1.5. Metabolismul – asigură schimbul permanent de materie si energie între organism si mediul înconjurător. Are 2 laturi (care în organismul sănătos sunt în echilibru):
 descompunerea si degradarea substantelor complexe până la „pietrele de constitutie”, simple (dezasimilatie sau catabolism);
 asimilatia/anabolismul, orientat spre sinteze complexe, care duc la compusi macromoleculari proprii organismului uman.
Metabolismul bazal reprezintă cantitatea minima de energie necesară întreŃinerii functiilor vitale, valoarea lui fiind de aproximativ 40 Kcal/m2/oră (Ex.: bărbat, cu o suprafată corporală medie, în 24 ore = 1600-1700 kcal). Metabolismul bazal suferă variatii în functie de vârstă, înăltime, greutate, sex,graviditate, activitate sportivă, condiŃii de climat si presiune barometrică.
Metabolismul energetic reprezintă cheltuielile energetice proportionale cu activitatea musculară.
1.2.1.6. Excretia – functia prin care se elimină din organism produsele de dezasimilatie,substantele în exces si cele străine organismului (medicamentele, etc.). Se realizează cu ajutorul rinichilor care sunt organele principale de epurare a organismului si mentinere a homeostaziei mediului intern.
Unitatea morfologică si functională a rinichiului este nefronul, alcătuit din glomerulul renal (realizează filtrarea) si tubul urinifer (unde au loc secreŃia si reabsorbtia selectivă a apei, glucozei, clorurii de sodiu).
În urma acestor procese se formeaza urina care este depozitată în vezica urinară si eliminată din organism prin procesul mictiunii.
1.2.1.7. Glandele cu secretie internă – secretă în fluxul sanguin substante cu actiune specifică (hormoni) care accelerează sau frânează ritmul activitătii majoritătii organelor corpului.
 La nivelul hipofizei se secretă:
· în adenohipofiză – hormonii de crestere (somatotrop), de stimulare a productiei de hormoni
corticosuprarenali (ACTH – adrenocorticotrop), de stimulare a secretiei hormonului tireotrop (TRH), de stimulare a secretiei de hormoni gonadotropi;
· în lobul posterior (neurohipofiză) – ocitocina si vasopresina (adiuretina - ADH).
 Glanda tiroidă secretă hormoni care intervin în stimularea proceselor metabolice din organism.
 Glandele paratiroide secretă parathormonul, cu rol în metabolismul calciului si al vitaminei D.
 Glandele suprarenale secretă:
· în corticosuprarenală: mineralocorticoizi (mentin echilibrul hidromineral), glicocorticoizi(actionează asupra metabolismului glucidic), androgeni sau steroizi (conferă caracterele sexuale secundare).
· în medulosuprarenală: adrenelina (epinefrina), noradrenalina (norepinefrina) si
izopropilnoradrenalina, toate actionând asupra muschilor netezi ai peretilor vaselor (produc constrictie), asupra inimii (cresc forta, amplitudinea si frecventa contractiilor), asupra plămânilor (inhibă musculatura bronhiilor si măresc diametrul căilor respiratorii), asupra glicemiei (o cresc),asupra nivelul muschilor scheletici (prelungesc contractia), asupra centrilor vegetativi superiori(măresc tonusul).
 Pancreasul endocrin secretă insulina (efect hipoglicemiant) si glucagonul (efect hiperglicemiant).
 Timusul (glanda copilăriei) are rol în imunitatea organismului.
Activitatea tuturor glandelor cu secretie internă se afla sub controlul SNC, respectiv al hipotalamusului.
1.2.1.8. Muschii – din punct de vedere al functiei pot fi clasificati în 3 categorii:
 scheletici sau striati (asigură configuratia externă a organismului, mentinerea posturii normale si deplasarea lui);
 netezi (asigură motricitatea organelor interne);
 miocardul (muschiul inimii) este o formă intermediară, asemănătoare structural cu muschii scheletici si functional cu cei netezi.
Contractia musculară stă la baza miscării si se realizează datorită prezentei în structura fibrei scheletice a proteinelor contractile - actina si miozina., iar în secundar - actomiozina si tropomiozina. Ionii de calciu favorizează activitatea ATP (acid adenozintrifosforic), iar ionii de magneziu o inhibă.
În urma aplicării unui excitant cu valoare prag (liminală) muschiul va răspunde cu o contractie unică numită secusă musculară. Excitarea unui muschi scheletic cu doi sau mai multi stimuli supraliminali poate avea efecte diferite, în funcŃie de intervalul de timp dintre stimuli, producându-se o contractie tetanică incompletă sau completă.
Bioenergetica contractiei musculare cuprinde principalele transformări metabolice care au loc în timpul contractiei si duc la eliberarea de energie necesară tuturor celulelor.
Contractia musculară are 2 componente:
 cresterea tensiunii interne a fibrelor musculare (componentă obligatorie) → contracŃie izometrică;
 scurtarea fibrei musculare → contractie izotonică.
În urma contractiilor izotonice sau izometrice efectuate sistematic, se dezvoltă fibrele musculare atât prin cresterea lor în volum (hipertrofie), cât si prin influentarea raportului dintre fibrele rosii si cele albe (si implicit a caracteristicilor de contractie ale muschiului respectiv).
1.2.1.9. Sistemul nervos – are două functii fundamentale: reflexă si de conducere.
Excitatia apărută la nivelul receptorilor se transformă în influx nervos, care este apoi transmis ca informatie spre centrii nervosi, unde va fi prelucrată si analizată pentru a se reîntoarce la organele efectoare sub formă de comandă. Conducerea influxului nervos se desfasoară după anumite legi (legea integritătii fiziologice a nervului, legea conducerii izolate, legea conducerii bilaterale, legea actiunii polare a lui Pflüger). Parametrii excitabilitătii sunt: tensiunea prag (intensitatea curentului măsurat în miliamperi - reobaza), timpul necesar trecerii curentului prin Ńesut si bruschetea curentului excitant.
Fenomenele electrice ale activitătii nervoase – activitatea nervilor este însoŃită de modificări ale potentialului electric de la suprafata externă si internă a membranei celulare. Astfel, în timpul repausului există o diferentă de potential permanentă denumită potential de repaus (PR). Prezenta lui se explică prin
faptul că, la nivelul celulelor, membrana are o permeabilitate selectivă pentru diversi ioni, fiind chiar impermeabilă pentru unii dintre ei. În timpul activitătii neuronului, suprafata care se găseste în stare de excitatie este electronegativă, fată de restul celulei aflate în repaus. În acest caz diferenŃa de potential între
cele două suprafete se numeste potential de actiune (PA).
Sinapsele (legăturile între neuroni), după locul de contact, sunt: axosomatice (axon - corp celular),axodendritice (axon - dendrite), axoaxonale (axon - axon).
Reflexul este un răspuns involuntar si stereotip la un stimul particular.
Efectele complexe ale reflexelor polisinaptice produse de stimuli exteroceptivi au fost demonstrate de Flüger si poartă numele de «Legile reflexelor exteroceptive».
1) Legea unilateralitătii reprezentată de flexia homolaterală;
2) Legea iradierii reprezentate de: - extensia heterolaterală, flexia homolaterală;
3) Legea iradierii longitudinale: reacŃia în oglindă a membrelor superioare la răspunsul celor inferioare
prin încrucisare;
4) Legea generalizării: contractia tuturor grupelor musculare.
După mai multe repetitii ale reflexului apare fenomenul de oboseală datorat epuizării
neurotransmitătorilor sinaptici. Ca urmare a acestei oboseli apare fenomenul de rebound (revenire) – un al doilea reflex determină un răspuns crescut al antagonistului.
1.2.2. Fiziologia efortului
Reprezintă o parte a fiziologiei care se ocupă cu modificările care au loc la nivelul aparatelor si sistemelor în timpul efortului si la distanŃă.
1.2.2.1. Forma sportivă – stare fiziologică calitativ si cantitativ superioară caracterizată prin: nivel ridicat al sanogenezei, stare de nutriŃie corespunzătoare, dezvoltare fizică si a capacitătii de efort foarte bună, capacitate de refacere naturală foarte bună.
Forma sportivă include starea de start cu cele 3 forme ale ei:
- „gata de start” – stare pozitivă, în care sportivul este dornic de a începe competitia, se simte pregătit fizic si psihic, are o dorintă mare de victorie;
- „febra de start” – stare negativă, în care sportivul este agitat, pentru el competitia a început deja, nu se poate concentra;
- „apatia de start” – stare negativă, cu sportiv nepăsător, obosit.
Forma sportivă se poate atinge de 2 maximum 3 ori pe an, cu conditia efectuării unui antrenament stiintific condus si o refacere adecvată.
1.2.2.2. Antrenamentul la altitudine medie – (1800 - 2400 m) este benefic în special pentru sporturile de andurantă, în conditiile în care durata antrenamentului este cuprins între 14-28 zile. În conditii de altitudine are loc scăderea presiunii atmosferice (hipobarism), scăderea presiunii partiale a oxigenului (hipoxie), intensificarea fenomenelor electrice si a curentilor de aer, cresterea cantitătii ionilor negativi si în special a cantitătii de ozon din atmosferă, conditii ce duc la următoarele modificări adaptative: uscăciunea mucoaselor, senzatia de urechi înfundate, tahicardie, cresterea frecventei respiratorii, senzatia de oboseală. Aceste fenomene persistă 7-10 zile după care intervine adaptarea sau
aclimatizarea la noile conditii prin cresterea cantitătii de hemoglobină si a numărului de hematii din sânge (rezultând îmbunătătirea capacitătii de efort aerobe).

Niciun comentariu: