sâmbătă, 11 iulie 2009

Bazele Kinetoterapiei

Obiective:
Studiind acest capitol un kinetoterapeut trebuie:
· să cunoască structura si funcŃiile aparatelor si sistemelor organismului uman;
· să înŃeleagă relatiile morfo-functionale si mecanismele care generează si sustin capacitatea de miscare ca factor de relationare cu mediul;
· să fie în măsură să formuleze o explicatie si o descriere coerentă, stiintifică si în detaliu a oricărui act motric.
Continut:
1.1. Bazele anatomice si biomecanice ale kinetoterapiei
1.1.1.Anatomia aparatului locomotor
1.1.2. Biomecanica aparatului locomotor
1.1.3. Anatomia sistemului nervos central
1.1.4. Anatomia organelor interne
1.2. Bazele fiziologice ale kinetoterapiei
1.2.1.Fiziologia generală
1.2.2.Fiziologia efortului
1.3. NoŃiuni de kinetologie
1.3.1. NoŃiuni. Terminologie
1.3.2. Bazele generale ale miscării
Cuvinte cheie: anatomie, fiziologie, biomecanică, kinetologie.
1.1. Bazele anatomice si biomecanice ale kinetoterapiei
1.1.1. Anatomia aparatului locomotor
Referitor la acŃiunile unui singur muschi se vizează:
- actiunea sa principală si acŃiunile secundare;
- dacă e uni-, bi- sau pluriarticular cu posibilitatea de a fi într-una din articulatii muschi motori
principali, iar în alte articulatii muschi motori secundari;
- actiunea dinamică a muschiului cu posibilitatea inversării punctului fix (se specifică contractia dinamică cu punct fix pe unul din oasele articulare si ce anume actiune se realizează prin această
contracŃie);
- vizualizarea actiunii muschiului în lungul axului de miscare (Ex: dorim să stabilim dacă muschiul este flexor sau extensor; se priveste articulatia/articulatiile respectivă în lungul axului transversal - din
lateral în acest caz; se stabileste punctul fix si implicit segmentul liber; se scurtează muschiul si se stabileste sensul de deplasare a segmentului liber).
Ca metode de abordare sintetico-analitice recomandăm întocmirea schemei de actiune a
muschiului o dată în varianta descriptivă si apoi în varianta superschematică (segmente reprezentate prin drepte, segmentul fix, axe articulare prin vectori, punctul fix si direcŃia de scurtare). Pe baza schematizării se oferă posibilitatea realizării pârghiei osteomusculare cu analiza elementelor acestei pârghii. Această
analiză va permite deducerea clară a motivelor pentru care un muschi este mai „bun” flexor, extensor,
abductor etc, într-o anumită articulatie decât un alt muschi cu aceeasi actiune sau de ce un muschi este motor principal si nu secundar precum si a particularitătilor biofunctionale ce diferentiază muschii motori principali de cei secundari cu aceeasi actiune; se permite astfel o ierarhizare chiar în cadrul muschilor motori principali sau secundari cu aceeasi actiune.
Odată cu asimilarea actiunilor musculare apare evidentă notiunea de muschi sau grupe muscular agoniste sau antagoniste, dar se subliniază aspectul conform căruia doi muschi antagonisti pot actiona sinergic în realizarea unei anumite acŃiuni, acest sinergism fiind dat de finalitatea acŃiunii pentru care cei doi muschi antagonisti acŃionează, fapt usor evidentiabil în cazul activitătii statice. În cazul muschilor cu incidente variabile fată de axele de miscare există posibilitatea ca doi muschi să actioneze în acelasi sens într-un plan, dar să fie antagonisti în ceea ce priveste cuplurile de miscări executate într-un alt plan de acesti doi muschi (Ex: ambii muschi sunt flexori dar unul este adductor, iar altul abductor). Urmează apoi
actiunea statică a muschiului ce se realizează prin contractia izometrică a acestuia si importanta acestei actiuni: Ce se realizează? Ce stabilizează? Ce postură fixează? Când se întâmplă?
Finalitatea acestui tip de abordare, după parcurgerea tuturor articulatiilor si a muschilor motori, este de a se avea o imagine de ansamblu clară asupra posibilitătilor de realizare a miscărilor în articulatii, a muschilor motori principali si secundari, a posibilitătii suplinirii actiunii muschilor efectori principali de către muschii secundari, a rolului acestor muschi în dinamică, locomoŃie, statică si postură cu sansa elaborării prin modelele schematice arătate mai sus, a lanturilor cinematice, a implicării musculoarticulare în realizarea poziziilor, miscărilor, exercitiilor, etc.
Ca modalitate de asimilare recomandăm studierea pe segmente (nu topografică): oasele ce formează suprafetele articulare, articulatiile dintre oase si muschii ce actionează în acea articulatie.
1.1.1.1. Osteologie – situarea osului, tipul său, orientarea lui, elemente descriptive insistându-se pe suprafetele articulare si pe elementele articulare ce servesc ca insertie de origine sau terminatie pentru muschi, raporturile vasculo-nervoase importante în traumatisme.
1.1.1.2. Miologie – regiunea din care face parte muschiul, insertia de origine, direcŃia fibrelor musculare fată de principalele axe de miscare, articulatia sau articulatiile peste care trece, insertia terminală, actiunile muschiului rezultate din direcŃia sa faŃă de axe cu întocmirea schemei de actiune si analiza pârghiei, inervatia muschilor (nerv, plex, neuromer). Se specifică raporturile cele mai importante.
Sugerăm abordarea duală: o dată cu regiunea din care face parte si apoi prin prisma acŃiunilor sale
(Ex: muschiul adductor mare ca muschi al regiunii mediale a coapsei apoi ca extensor principal, adductor
principal, flexor secundar, rotator etc).
AcŃiunea muschilor se interpretează nu numai ca miscare de rotatie în jurul axelor, fiind important si momentul în care intervine contracŃia statică sau dinamică cu punctul fix pe unul din oase (segmente) în locomotie, statică, postură, precum si finalitatea acestei miscări (Ex: contractia dinamică a gluteului mijlociu si mic cu punct fix pe femur realizează abductia pelvisului, adică înclinarea sa de partea
membrului de sprijin cu importantă în mers si deducerea posibilitătilor de suplinire a acestei miscări prin actiunea altor muschi abductori ai coapsei: poate tensorul? poate fasciculele superioare ale gluteului mare?).
În abordarea regională a musculaturii un plus de înŃelegere si gândire analitică aduce prezentarea tabelară a muschilor incluzându-se în aceste tabele denumirea musculară, regiunea din care fac parte, originea, terminaŃia, acŃiunile muschilor si inervaŃia.
1.1.1.3. Artrologie – cuprinde denumirea articulatiei si ce oase sunt articulate. Tipul articulatiei din punct de vedere functional (sinartroze, amfiartroze sau diartroze precum si după tesutul de legătură în cazul sinartrozelor).
Diartrozele – vor fi clasificate după numărul gradului de libertate si după forma suprafetei articulare (trohleară, trohoidă, condiliană, selară, sferoidală). Urmează descrierea suprafeŃelor articulare, a mijloacelor de unire, congruenŃă si alunecare.
SubîmpărŃirea funcŃională a unor articulatii unitare ca morfologie si localizare este un element important pentru abordarea prin prisma miscărilor.
1.1.1.4. Angiologie si nervi – considerăm utilă cunoasterea arterelor si venelor ce nutresc muschii si articulatiile, iar în ceea ce priveste inervatia este esentială cunoasterea organizării sistemului nervos periferic: plexurile (cervical, brahial, lombar si sacral - sub aspectul modului de constituire), a ramurilor
colaterale si terminale cu teritoriu motor si senzitiv mergându-se retrograd de la un muschi la neuromerele de origine a nervilor. Astfel se pot identifica si nivelul medular al posibilei leziuni si se pot explica modificările particulare din parezele periferice si eventualele variante de suplinire a muschilor paralizali cunoscându-se muschii sinergici.
Utilă este cunoasterea circulatiei limfatice cunoscându-se principalele grupe de ganglioni limfatici si traiectul drenajului limfatic al membrelor, trunchiului, regiunii cervicale si a capului.
1.1.2. Biomecanica aparatului locomotor
1.1.2.1. Principiile mecanicii newtoniene
Principiul inerŃiei (Kepler): un corp îsi mentine starea de repaus sau de miscare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra lui nu actionează alte corpuri care să-i schimbe această stare.
Dificultatea de a misca un obiect depinde atât de masa obiectului, cât si de viteza pe care dorim să o atingem. Produsul acestor doi parametri reprezintă cantitatea de miscare sau impulsul (p). Formula
variatiei impulsului este p = m x v, unde m = masa corpului, v = variatia vitezei, respectiv vfinală –vinitială)
Forta este cauza modificării stării de repaus sau miscare a unui corp. După efectele induse, putem vorbi despre forte statice sau dinamice.
A doua lege a lui Newton sau principiul fundamental al dinamicii: dacă o fortă (F) actionează asupra unui corp, ea imprimă acestuia o acceleratie (a), a cărei mărime este proportională cu forta, având aceeasi directie si acelasi sens (F = m x a). Unitatea de măsură este Newtonul (N); un newton este egal cu
mărimea fortei care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă acestuia o acceleraŃie de 1 m/s2. În kinetologie se foloseste si unitatea de măsură pentru fortă de kilogram fortă (1 kgf = 9,81 N).Forta este egală cu variatia impulsului raportată la intervalul de timp. Rezultă deci că miscarea corpului depinde nu numai de forŃa aplicată asupra lui, ci si de durata de aplicare a acestei forŃe. Impulsul
este mărimea fizică ce arată efectul fortei aplicate în timp (p = F x t).
Principiul acŃiunii si reacŃiunii: dacă un corp actionează asupra altui corp cu o fortă, numită actiune, cel de-al doilea corp actionează asupra primului cu o fortă egală în modul si opusă ca sens, numită reactiune (Ex: dacă facem o săritură am exercitat o fortă -actiune asupra solului-, iar acesta va răspunde cu
o reactiune).
1.1.2.2. Caracteristicile unei fote
Forta este un vector si are: mărime, directie, sens, punct de aplicatie. O fortă este reprezentată printr-o săgeată care indică directia si sensul ei de actiune si câteodată si mărimea ei. Ca orice vectori, fortele pot fi compuse sau descompuse. Dacă două sau mai multe forte actionează simultan asupra unui punct material, efectul lor asupra acelui punct este acelasi cu al unei forte unice, numite rezultanta lor.
Descompunerea unei forte se realizează invers compunerii sale. Este întotdeauna posibil să înlocuim o fortă prin două componente care produc acelasi efect.
Asupra oricărui sistem pot actiona forte externe (din exteriorul sistemului) si forte interne (din interiorul sistemului).
 Fortele externe - sunt fortele ce actionează asupra unui sistem din exteriorul sistemului; cele de care se tine cont în activitatea fizică sunt: gravitatia, reactia solului, forta de frecare, rezistenta mediului, forta de inertie.
 Forte interne - sunt fortele ce actionează asupra unui sistem din interiorul său; cele de care se tine cont în activitatea fizică sunt: forta de contact articular, fortele tendoanelor si a ligamentelor, forta musculară, presiunea intraabdominală, forta elastică.
1.1.2.3. Pârghii În fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin (S) si asupra căreia actionează: forta care trebuie învinsă (fortă rezistentă - R) si forta cu ajutorul căreia este învinsă forta rezistentă (forta activă - F). Muschii actionează ca forte active în cadrul aparatului locomotor, producând miscările prin deplasarea oaselor pe care se inseră. Astfel, muschii si oasele alcătuiesc în biomecanică lanturi mobile, care se comportă ca sisteme complexe de pârghii. Pârghiile osoase, biologice, sunt formate de două oase vecine, articulate mobil si legate printr-un muschi. La o pârghie, se disting trei elemente:
11
- punctul de sprijin (S) sau fulcrum-ul (F) reprezintă axa biomecanică a miscării;
- forta de rezistenŃă (R) este dată de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează si la care se
poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
- forta activă (F) este dată de muschiul care realizează miscarea.
Dreptele perpendiculare pe vectorii forŃă si rezistenŃă si care trec prin punctul de sprijin - fulcrum
(S) reprezintă distanŃele directe si se numesc brate (ale fortelor respective). Din punct de vedere mecanic, o pârghie este în echilibru când: F x a = R x b , unde F = – forta activă. a = bratul fortei, R = rezistenta, b = bratul rezistentei.
Pârghiile au rolul de a transmite miscarea, mărind eficienta ei (adică amplificarea fortei, vitezei sau deplasării, eventual schimbarea directiei miscării sau contrabalansarea ei).
Fig. 1. Elementele unei pârghii
Pârghiile de gradul I – pârghii de echilibru; Fsi R sunt aplicate de o parte si de alta a axei de rotatie si actionează în acelasi sens. (Ex: capul în echilibru pe coloana vertebrală)
Pârghiile de gradul II – pârghii de fortă; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a axei de rotatie; Feste aplicată la mai mare distantă fată de axa de rotatie decât R; F si R actionează în sensuri opuse; în general, toate miscările în care părŃile distale sunt fixate în exterior folosesc avantajele pârghiilor de gradul II: (Ex: ridicarea pe vârfuri din stând).
Pârghiile de gradul III – pârghii de viteză; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a axei de rotatie; F este aplicată mai aproape fată de axa de rotatie decât R; F si R actionează în sensuri opuse (Ex: flexia ncotului).
1.1.2.4. Statica articulară
Importante si esentiale probleme de statică sunt la nivelul coloanei vertebrale, genunchiului, piciorului, iar în general la nivelul tuturor articulatiilor portante.
La nivelul coloanei vertebrale se doresc cunoscute: tipurile de tinută, echilibru intrinsec si extrinsec, rolul componentelor musculare în functia statică dar si dinamică a coloanei vertebrale si evidentierea rolului discurilor intervertebrale si a ligamentelor anterioare si posterioare a coloanei vertebrale. Se impune cunoasterea axelor biomecanice de transmitere a fortelor, care pot diferi de axele
anatomice. La nivelul genunchiului se ridică problemele legate de modul de repartitie a greutătii pe cele 2 glene tibiale, de presiunile si contrapresiunile exercitate asupra platoului tibial si asupra condililor femurali, interes prezentând si pârghiile formate la nivelul genunchiului si „închise” de ligamentele
colaterale.
Stabilitatea articulatiei talo-crurale trebuie înteleasă prin rolul diferit ce revin în realizarea acesteia,pe de o parte morfologiei structurilor osoase, iar pe de altă parte ligamentelor articulare. La nivelul piciorului, statica poate fi aprofundată cunoscând modul de formare si structura boltii plantare, stâlpii si arcurile acesteia, modul în care arcurile sunt sustinute, precum si modul de distributie a greutătii la nivelul piciorului, făcându-se apoi distinctia din punct de vedere static si dinamic dintre antepicior si postpicior.
1.1.2.5. Biodinamica articulară survine ca un corolar după parcurgerea în ordine a capitolelor osoase, articulatii, muschi si contine: miscările posibile prin structura articulatiei, definirea axelor de miscare pe unde trec ele si eventualele repere anatomice, definirea miscărilor la modul general si tinându-F Rab F Fulcrum
se cont de segmentele articulare ce se deplasează, amplitudinea miscării - conditionată în principal de forma suprafeŃei articulare.
Analiza biomecanică a mersului
Desi obisnuită pentru om, această miscare este foarte complexă, realizându-se cu un randament maxim si cu un consum energetic minim. Mersul, ca „bipedalism alternativ“, este o miscare ciclică, realizată prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celuilalt, fiecare dintre cele 2 membre inferioare având pe rând functia de propulsor si de suport (există un sprijin permanent al corpului pe sol, fie prin intermediul unui picior - perioada sprijinului unilateral – fie cu ambele picioare- perioada sprijinului bilateral). În timpul sprijinului unilateral, un picior
susŃine greutatea corpului si este numit picior de sprijin, iar celălalt se numeste picior oscilant sau pendulant. În mersul normal, pentru un membru, 60% din durata unui ciclu de mers este reprezentată de sprijin si 40% de balans.
Momentul în care piciorul oscilant se află în dreptul celui de sprijin se numeste momentul verticalei si el împarte pasul în: pas posterior si pas anterior.
Unitatea funcŃională în mers este reprezentată de pasul dublu (ciclu de pasi) –totalitatea miscărilor efectuate între două sprijiniri succesive ale aceluiasi picior; el este alcătuit din 2 pasi simpli. Lungimea pasului dublu se măsoară de la călcâiul primului pas la vârful celui de al doilea pas, iar cea a pasului
simplu de la călcâiul piciorului de contact cu solul la vârful piciorului de impulsie. Numărul de pasi executati pe unitatea de timp (minut) se numeste cadentă (frecventă). Kinematica mersului este în strânsă corelaŃie cu consumul energetic; acesta determină aparitia oboselii în mers, fiind în raport de proporŃionalitate directă cu amplitudinea miscărilor centrului de greutate pe verticală si pe orizontală.
Miscările determinante ale mersului sunt: rotaŃia pelvisului, înclinarea pelvisului, flexia genunchiului, miscarea piciorului, deplasarea laterală a pelvisului. Desigur că în mers se produc si alte miscări, ale trunchiului, capului, balansul braŃelor, dar acestea nu determină kinematica mersului, ci doar o urmează.
În functie de momentele de sprijin si balans se disting 4 faze ale mersului (în fiecare din ele analizându-se situatia unghiurilor articulare în care se află ambele membre inferioare):
- Faza 1: faza de amortizare compusă din contactul initial (atacul cu talonul) si încărcarea tine până la momentul verticalei.
- Faza 2: momentul verticalei piciorului de sprijin sau sprijinul median; durează foarte putin; centrul de greutate are poziŃia cea mai înaltă si se deplasează usor spre piciorul de sprijin.
- Faza 3: desprinderea de pe sol a piciorului sau faza de impulsie; durează până la ridicarea piciorului de pe sol; centrul de greutate este la nivelul cel mai coborât; spre sfârsitul fazei, datorită impulsului dat de piciorul de sprijin, corpul este împins spre înainte si în sus, iar membrul de sprijin va deveni picior oscilant.
- Faza 4: oscilatia sau balansarea; cunoscută si sub denumirea de al doilea sprijin unilateral este subîmpărtită în oscilatia iniială (posterioară), oscilatia de mijloc si cea terminală (anterioară).Kinetica mersului - studiază fortele musculare care realizează miscările corpului necesare acestei activităti.

Niciun comentariu: