luni, 22 iunie 2009

A doua sesiune de recuperare!


Mai e putin si se implinesc 3 ani, de cand viata mea a luat o intorsatura radicala. Un sofer ce nu a acordat prioritate si… viata mea sa schimbat cu de nu stiu de cate ori 360 de grade. Platesc extraordinar de scump, extraordinar de greu si continuu pentru neatentia lui. El e bine, fericit … iar eu incerc zi de zi sa ma obisnuiesc cu noua mea viata : impusa, intr-un univers limitat de dimensiunile unui scaun cu rotile. Poate pentru unii cuvintul ‘ scaun cu rotile’ nu are nici o relevanta, e un simplu cuvant din dictionar sau in cel mai bun caz cred ca e un scaun mobil. Cred ca nimeni nu are in minte imaginea unui scaun cu rotile cu propria persoana asezata in el, toata lumea vede in imaginea mentala a unui astfel de scaun, mereu, pe altcineva. E precum moartea, credem ca se poate intampla oricui, mai putin noua.…Mi-a furat viata, mi-a spulberat cele mai frumoase vise, mi-a luat dreptul de a mai fi mama si de a iubi cu dragoste de mama, drept, pentru care ma luptam cu mult timp inainte de secunda punctului de inflexiune a vietii mele , mi a furat dreptul de a fi un om normal in societate. Am trecut nu de mult prin locul accidentuluil. In acel moment mi-a trecut prin fata ochilor aceea milionime de secunda rupta din infern…acolo mi-au ramas picioarele, de parca nici nu le-am luat inapoi cu mine ….as fi vrut ca acesti anii de suferinta sa ii ingrop acolo ..sa cobor sa imi recuperez picioarele, sa mi le iau si sa plec catre alta lume, lipsita de durere, suferinta si plina de zambet ..sa sterg totul cu buretele si sa o iau de la capat, de fapt de la capatul de unde ramasesem, sa ma trezesc dintr-un cosmar si sa spun : Doamne iti multumesc ca n-a fost adevarat. Sa innod iar viata cu cele doua capete de dinainte si de dupa si sa fac o buc la cu perioada neagra traita, pe care s-o tai cu un foarfec si s-o arunc in zare. Ar fi fost prea simplu poate. Am ramas in viata cu un scop… sa ma lupt, sa ma lupt zi de zi si sa merg mai departe. Si viata mea nu e usoara, nu cred ca se mai indoieste cineva de asta. M-am trezit la spital cu un diagnostic pe care medicii mi la-u dat Traumatism vertebra medular T4- T5,; Toata viata vei sta la pat, mi a spus atunci medical. M-am hotarat sa lupt, chiar daca va trebui sa schimb principiile de baza ale medicinii. A trebuit sa stau un an la pat, nu puteam tine un pahar cu apa in mana, nu puteam sa ma intorc in pat. Nu puteam sa ma dau jos atunci cand doream,eram intoarsa cu cearceaful precum un obiect, eram imbracata ca un copil mic…Pentru mine lumea se redusese brusc la doua lucruri pe care ma bazam intre cei patru pereti care si ei ma priveau si ei neputiinciosi, dand parca din umeri : scaunul cu rotile si (ca sa am o legatura cu lumea de afara) , internetul. Suferisem o interventie chirurgicala pe coloana si mi-au fost implantate tije de titan pentru ami sustine coloana. Au urmat luni de zile nedormite, dureri, lacrimi , …suferinta nu poate fi descrisa in cuvinte indiferent de talentul scriitoricesc.. E ceva ce ramane acolo…ceva ce iti reaminteste in fiecare zi de aceea ‘ secunda rupta dn infern”- desi drept sa spun, acum imi pot imagina mult mai usor si cam cum arata infernul pe dea-ntregul, M-am hotarat sa lupt , asa ca zi de zi am inceput sa fac exercitii de recuperare, ca sa ajung sa fiu independenta. In tot acest timp am cunoscut ce inseamna un prieten adevarat. Daca dupa ce am avut accidentul, in primele zile eram sufocata cu vizite la spital, telefonul suna indiferent de ora. Cu trecera timpului , s-a cernut cine mi a fost cu adevart prieten si cine conjunctural, pe multi i-am pierdut, viata i-a luat vremelnic de langa mine cand as fi avut nevoie mai multa de ei. Unii cred ca au vrut doar sa-si rascumpere doar pacatele sufletelor lor. De fapt cand ajungi in astfel de situatii…esti uitat. Scuze, motive nu cred ca exista pentru asa ceva…. Nu va spun de cei care mi au promis ca ma ajuta cu bani in fata camerelor de filmat, doar asa …ca sa isi faca publicitate sau imagine de filantropi adanc inradacinata in constiinta publica, pentru ca mai apoi sa dea vina pe criza. Si pe lipsa banilor. Numai ca asta n-a mai fost declarata in fata camerelor de filmat ci foarte discret, neauzit de nimeni. Nici macar de mine, caci n-am vrut sa mai aud. Au fost altii care din umbra m-au ajutat au incercat sa imi faca viata mai frumoasa, atat cat se putea, au incercat sa ma faca sa zambesc. si nu au vrut publicitate. Au tinut sa ramana necunoscuti. Si cum fiecare padure are uscaciunii, au fost persoane care au incercat sa profite de pe urma mea..
Tin minte, acum un an si ceva in urma ,ajunsesem intr-o stare in care eram inconjurata doar cei 4 pereti ai camerei si de tavanul apasator ce aveam impresia ca se sprijina si el, tot pe mine. Poate doar postasul mai era singurul care suna la usa ( intotdeauna de doua ori) si intra direct in casa. M-a sunat o tipa care reprezenta o mica comunitate de oamenii si mi-a spus : Noi vrem sa te ajutam! Mi sa parut suspect pentru ca eram prea dezamagita de tot, nu am dat prea multa importanta...si ei au fost cei care m-au ajutat mult.Mi-au spus atunci ca: Nu ne vom lasa pana nu te vom urca in avion! Ei au fost cei care au inceput sa ma scoata la plimbare. Cu ajutorul lor si a celor care au ramas in anonimat am reusit sa strang banii sa merg la o noua interventie chirurgicala in strainatate. Si asa a urma a doua interventie chirurgical pe coloana. La cat am suferit eu voi trece si peste asta mi-am zis. Inca odata ma inselam amarnic.Mi-au gasit la teste si o problema cardiaca, astfel incat mi s-a adus la cunostinta ca inima mi s-ar putea opri pe masa de operatie si sa semnez ca imi asum riscurile ce pot decurge de aici. Am zis un "Hmmm" si am semnat-o ca pe un fel instiintare a unei condamnari la moarte. Ce puteam sa fac? Sa ma fi intors acasa invinsa? Cum ii mai puteam eu privi in ochi pe cei care m-au ajutat si si-au pus atatea sperante in mine? Daca n-as fi murit acolo, as fi murit aici de rusine si tot aia era. Apoi a inceput calvarul. Daca ar fi fost proba olimpica la Beijing durerea, as fi castigat detasat. Dar n-a fost. Asa ca durerea ce am resimtit-o a ramas doar asa ...suspendata. Eterica.
N-am fost pregatita. Cu tot sprijinul avut, am fost departe de adevar. Nici anestezicele parca nu spuneau adevarul. Eu eram pregatita mai mult pentru o operatie virtuala decat pentru una reala. A trebuit sa resimt totul durerile care ma chinuiau, nu puteam sa ma intorc iar singura, nu ma puteam transfer ape scaun si multe alte reactii ale organismului..care incerca sa lupte. A trebuit sa o iau iar de la capat Tot ce recuperasem pana acum parca se dusese pe apa, a trebuit sa o iau de la inceput….Uneori stau si ma intreb ; Oare cat va mai rezista organismul meu? Nu spun ca pericolul a trecut, in orice moment al vietii mele poate aparea o complicatie care mi ar putea fi fatala.
Cu ajutorul oamenilor cu suflet si de suflet am reusit sa incep un tratament de recuperare in Franta , primul tratament fiind in martie 2009 , iar al doilea in mai 2009. Mare lucru, credeti-ma.
In a doua sesiune de recuperare a fost mult mai usor, caci, eram obisnuita déjà cu procedurile si cu exercitiile. Insa am racit foarte rau, o viroza respiratorie si febra m-au dat peste cap. Dar nu m-am lasat invinsa , am mers mai departe chiar si in aceste noi conditii care ma puneau si mai mult la incercare, doar doar voi renunta. Ei bine afirm din nou si cu putere ca asa ceva nu se va intampla. Nu ma dau.
Drumul de recuperare este lung , am inceput sa lupt cu viata si cu greutatile ei asa cum mi-au fost ele impuse de situatia in care ma aflu, Am inceput sa cred ca Dumnezeu, daca m-a lasat in viata, are un scop cu mine, n-a facut-o asa pur si simplu de florile marului. Sigur are ceva pus deoparte pentru mine.Sigur nu ma lasa. Daca ma uit in urma in tot acesti ani de la accident am realizat multe, desi inca sunt in scaun cu rotile, sunt un pic independenta, mananc singura, ma imbrac, gatesc, imi simt picioarele, recuperarea da rezultate sunt vizibile . Dar inca e mult de munca si nu ma voi lasa deloc doborat.
Daca Dumnezeu vrea sa fiu invinsa sa-mi ia viata, atat timp insa cat mi-o lasa, ma voi zbate sa imi indeplinesc visul de a merge din nou. Iar pentru aceasta am nevoie de voi, am nevoie de donatii, am nevoie de sponsorizari, am nevoie de sprijin pentru a-mi duce la bun sfarsit tratamentul inceput. Urmatorul tratament va fi in luna august. Numai cu ajutorul vostru voi putea reusi. Va multumesc tuturor care ma ajutati sa imi indeplinesc, maretul, indraznetul , curajosul, mult-prea-indepartatul, dar atat-de-frumosul vis

Un comentariu:

d3vilm3 spunea...

Stiu cum e acel scaun cu rotile, continui sa fiu alaturi de tine sufleteste si cum mai pot. NU RENUNTZA CA INCET SI CU PASI MICI PROGRESEZI. O sa vina aceea zi in care ai sa ne dansezi pe propriile picioare.