vineri, 19 iunie 2009

NOŢIUNI INTERDISCIPLINARE ÎN FORMAREA KINETOTERAPEUTULUI asist. univ. drd. Oana Rusu Universitatea ‘Al.I.Cuza’ Iaşi

Prezentul material îşi propune să aducă în atenţia cititorului o serie de precizări terminologice ce vizează: a) integrarea socială a individului în cadrul societăţii în care acţionează (de asemenea, este delimitat şi conceptul de socializare, cu procesele corelate acestuia, evidenţiind rolul pe care îl îndeplineşte în actul educativ), b) politicile sociale (definiţii, tipologie, indicatori ai politicilor sociale); c) o introducere asupra conceptului de kinetoterapie la domiciliu; d) modele şi tipuri de activităţi ce pot fi incluse în programul de recuperare la domiciliu (este propus un model de intervenţie ce vizează reintegrarea socială a sportivilor).


1. Noţiuni introductive privind socializarea şi integrarea socială a individului
Conceptul de socializare este definit ca „un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale” (C. Zamfir & colab., 1998).
Altfel, socializarea este „procesul prin care indivizii învaţă deprinderile, valorile şi comportamentele care îi abilitează să participe în calitate de membri ai societăţii în care trăiesc”( M.T.S., Consiliul Europei, Comitetul pentru dezvoltarea sportului,1996, p.9.)
În literatura de specialitate, mai multe curente sociologice argumentează conceptul de socializare ca funcţie centrală a educaţiei: interacţionismul simbolic, funcţionalismul sistemic, fenomenologia, modelul dramaturgic, etnometodologia, constructivismul structuralist (pentru mai multe detalii a se vedea Stănciulescu, E., 1996).
Există mai multe criterii de clasificare a socializării. Astfel, în funcţie de stadiile ciclului de viaţă şi de obiectivele diverselor grupuri şi instituţii sunt identificate două categorii:
 socializare primară (de bază) – proces ce începe în perioada copilăriei;
 socializare continuă – de-a lungul vieţii, în timpul căreia adultul dobândeşte noi statuturi şi roluri sociale
După finalitatea urmărită sau efectele pe care le produce, întâlnim:
 socializare adaptativă/integrativă – proces ce conduce la configurarea acelor caracteristici sau capacităţi personale care facilitează integrarea, participarea şi realizarea sociala a unor activităţi în cadrul instituţional dat.
 socializare anticipatoare – ce constă în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor.
În funcţie de direcţia şi rezultatul în conformitate cu cerinţele, valorile şi normele societăţii în care trăieşte individul, socializarea se clasifică în:
 socializare pozitivă – individul este în conformitate cu valorile, normele admise în societate.
 socializare negativa – rezultatul acestui proces fiind devianţa socială (valorile, principiile la care se raportează individul sunt indezirabile şi interzise în cadrul societăţii din care face parte).
Discuţiile asupra procesului de socializare vizează şi procesele corelate acestuia. Prin urmare, patru fenomene sunt evidenţiate:
 desocializarea – presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate, în vederea eliminării modelelor de comportare şi de interacţiune anterior însuşite;
 resocializarea (socializare secundară) este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării şi controlului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente individuale compatibile cu tabla de valori şi atitudini a noului sistem integrator;
 marginalizarea socială - poziţie socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale colectivităţii. Sursa marginalizării sociale nu trebuie căutată în raritatea resurselor, ci într-un anumit mod de organizare socială caracterizat prin accesul accentuat inegal la resurse, prin discriminarea unor persoane sau grupuri sociale. Marginalizarea are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familiei; ca o reacţie de compensare, ea se caracterizează prin reacţii ostile faţă de normele şi valorile societăţii globale, agresivitate şi violenţă, comportamente deviante. Grupurile marginale sunt de regulă compuse din săraci, şomeri, minorităţi etnice puternic discriminate, „handicapaţi”, bolnavi psihic, delincvenţi, persoane inadaptate;
 anomia - starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Deplasarea este însoţită de centrarea tot mai accentuată pe individ, iar ulterior o schimbare notabilă a sensului, a. devenind sinonimă cu o serie de alte noţiuni precum frustrarea, starea de nesiguranţă, înstrăinarea, izolarea psihică etc.

Integrarea socială - procesualitatea interacţiunilor dintre individ sau grup şi mediul social specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcţional al părţilor. „Integratul” poate fi o persoană cât şi un grup de persoane, o categorie socială, o organizaţie, o comunitate teritorială, un subsistem social etc. Se vorbeşte astfel de o integrare profesională, socio-profesională, urbană, rurală, culturală, educaţională etc. Dacă elementele care se integrează sunt subsisteme ale sistemului social global, integrarea este societală.
Integrarea socială reprezintă o relaţie, o interacţiune dinamică între sistemul care se integrează şi sistemul care integrează. În cursul acestui proces, atât în sistemul care se integrează cât şi în cel ce integrează au loc schimbării, fiind un proces bidirecţional.
Sunt identificate patru faze ale integrării sociale: acomodarea (faza în care cel care urmează să se integreze intră în contact cu noul sistem, cu noile valori, norme, standarde), adaptarea (faza în care „integratul” încearcă să se alinieze la noile standarde şi să le respecte – procesul de internalizare), participarea (odată acumulate regulile noului sistem, individul sau grupul nou integrat acţionează în concordanţă cu acest sistem) şi integrarea propriu-zisă care, de multe ori, poate fi o sinteză diferită în comparaţie cu componentele iniţiale.
În ceea ce priveşte tipologia pot fi identificate: a) integrare prin asimilare a culturii sistemului în care se integrează; b) integrare prin schimbare reciprocă - două unităţi se transformă prin interacţiune în vederea unei acţiuni optimizante.
În cadrul grupului apar trei posibilităţi de integrare: între norme, între norme şi comportamente, între persoane. Acestea sunt elementele care dimensionează integrarea socială ca :
- integrare culturală – când normele şi valorile unei culturi sunt consistente între ele;
- integrare normativă - măsura în care valorile grupului devin norme efective pentru membrii;
- integrare comunicaţională - schimbul interpersonal de semnificaţii;
- integrare funcţională - este tipul de integrare în raport cu schimbul de servicii; ea variind de la interdependenţă extremă la autonomie individuală înaltă (W. Landecker, 1951).

2. Managementul serviciilor de îngrijire la domiciliu
Conceptul de politica socială desemnează:
1. orientarea principală si, respectiv, obiectivele ce se urmăresc a se realiza în sfera sociala, pe termen lung, mediu si scurt;
2. mijloacele, instrumentele si măsurile concrete de realizare a obiectivelor propuse (Poenaru, M., 1998).
Politica socială se defineşte prin măsuri ce vizează bunăstarea individuală şi socială, măsuri ce vizează:
► obiective sociale ‘globale’ (eradicarea sărăciei, distribuţie echitabilă a bunăstării, a veniturilor, etc.)
► realizarea unor obiective pe domenii sociale (sănătatea, învăţământul, locuinţele, securitatea socială, etc.)
► Realizarea unor programe sociale (pentru categorii defavorizate ale populaţiei – bătrâni, tineri, copii, persoane cu dizabilităţi etc. - , programe de ocupare şi protecţie a şomerilor, programe de susţinere a familiilor si de protecţie a copiilor etc.)
Politicile sociale pot fi concretizate în:
 prestaţii (venituri) sociale în bani – pensii, ajutoare de şomaj;
 prestaţii (venituri)sociale în natură – servicii de sănătate, de asistenţă socială, servicii de învăţământ şi pregătire profesională, alte servicii: de cultură, sport, odihnă;
 subvenţii pentru bunuri şi servicii de consum;
 prestaţii fiscale - reduceri sau scutiri de impozite şi taxe.
Tipologia politicilor sociale vizează construcţia şi funcţionarea concepţiilor politice diferite. Se disting trei modele de politică socială se înregistrează diferite grade ale unor parametri: a) modelul liberal-rezidual (SUA); b) modelul conservator (Germania); c) modelul social-democrat (Suedia).

Modelul
Liberal-rezidual (SUA) Conservator (Germania) Social-democrat (Suedia)
Baza de acordare a drepturilor Nevoia/munca Munca Cetăţenia
Principiul de distribuţie Orientare spre realizarea unui obiectiv Ocupaţie/condiţie socială Unviersalism
Administrare Mixtă: statul (la nivel central şi local) şi piaţa Asigurare socială Asigurarea şi garantarea cetăţeanului
Rolul pieţei Major Limitat Minor
Rolul sistemelor de verificare a veniturilor Major Limitat Minor
Angajament cu privire la servicii sociale oferite Limitat Limitat Major
Angajament cu privire la ocuparea deplină Minor Limitat Major
Redistribuire Scăzută Medie Înaltă
Sărăcie Mare Moderată Scăzută
După M.Poenaru, 1998, p. 41

Sunt identificaţi o serie de indicatori sociali pe domenii în funcţie de care putem aprecia valoarea politicii sociale:
- populaţia;
- sănătatea unde sunt incluse: starea de sănătate, serviciile de sănătate şi resurse;
- învăţământul;
- ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă;
- veniturile şi consumul populaţiei;
- securitatea socială unde sunt incluse: gradul de cuprindere în sisteme de protecţie împotriva riscului de pierdere a venitului, gradul de asigurare şi mărimea prestaţiilor.

Serviciile de îngrijire la domiciliu reprezintă o alternativă la instituţionalizare (internarea în spital). O serie de avantaje ale acestor servicii la domiciliu sunt identificate:
- abordarea coordonată a îngrijirii – sunt puse la punct planuri de intervenţie din partea medicilor de familie (care prescriu tratamentul);
- creşterea nivelului de pregătire al personalului de îngrijire medicală, inclusiv a kinetoterapeutului;
- crearea unor servicii de sănătate comasate, în colaborare cu diferite instituţii (serviciul de ambulanţă, de exemplu);
- existenţa unui transfer al serviciilor care sunt direcţionate către domiciliu, în detrimentul instituţiei spitaliceşti;
- dezvoltarea unor strategii zonale: management descentralizat specializat în zonă (conducere multidisciplinară), unităţi de diagnosticare rapidă şi ambulatorie, mijloace de diferenţiere a complexului de afecţiuni la bătrâni;
- dezvoltarea unor instituţii (clinici) specializate şi de reabilitare care se bazează pe sistemul ambulatoriu (spitalizare de zi)
În România există o serie de reglementări care vizează organizarea, funcţionarea sistemului de îngrijiri la domiciliu, precum şi autorizarea persoanelor juridice şi fizice care acordă aceste servicii (H.G. 318/2003). De asemenea, sunt precizate şi standarde minime de calitate pentru aceste servicii sociale la domiciliu pentru diferite categorii de populaţie (vârstnici, persoane cu dizabilităţi, etc.) (H.G. 175/2006, H.G. 246/2007).

3. Generalităţi privind kinetoterapia la domiciliu
Îngrijirea la domiciliu – orice activitate de îngrijire medicală prestată de personal specializat, la domiciliul pacientului, ce contribuie la îmbunătăţirea stării de bine a acestuia din punct de vedere fizic şi psihic.
Direcţiile de cercetare în domeniul serviciilor de îngrijire medicală la domiciliu sunt:
 Dezvoltarea calităţii serviciilor pentru persoanele vârstnice
 Informarea corectă a pacienţilor pentru opţiunea cea mai eficientă a pachetelor de servicii medicale la domiciliu
 Pregătirea unor specialişti profesionişti (atât kinetoterapeuţii cât şi ceilalţi membri ai echipei) care să furnizeze aceste servicii
 Creşterea interesului tinerilor specialişti pentru această formă de terapie la domiciliu (pentru diferite categorii de pacienţi).

Sarcina kinetoterapeutului la domiciliu este de a îndepărta/ameliora cat mai mult posibil starea de infirmitate fizică şi psihică/senzorială a unui individ în vederea restabilirii capacitaţii acestuia de a trăi intr-o manieră integrată pe plan fizic, psihic, social.













Echipa interdisciplinară este formată din:
- medici (medicul de familie , medicii de specialitate);
- kinetoterapeuţi;
- asistenţi medicali;
- îngrijitori la domiciliu;
- asistenţi sociali;
- consilieri, etc.

Beneficiarii serviciilor de îngrijire la domiciliu, în funcţie de gradul de dependenţă, sunt:
- vârstnicii;
- copiii cu nevoi speciale;
- adulţii cu nevoi speciale.

În opinia lui A.Albu & colab. (2001) obiectivul asistenţei medicale la domiciliu îl constituie creşterea calităţii vieţii pacientului. De asemenea, sunt identificate o serie de obiective generale (care vizează planurile cognitiv, afectiv, psihomotor) şi operaţionale pe care trebuie să le aibă în vedere persoana care desfăşoară activitatea de îngrijire la domiciliu a persoanelor cu envoi speciale.
A.Albu & colab. (2001) au identificat o serie de principii ale îngrijirii persoanelor cu nevoi speciale care trebuie respectate de orice persoana care desfăşoară activităţi de asistenţă la domiciliu:
 să nu faci rău;
 gradarea efortului;
 continuarea acţiunilor până la deplina recuperare a capacităţilor funcţionale
 individualizarea tratamentului: vârstă, sex, experienţe motrice, nivel cultural, tipul şi localizarea afecţiunii, calitatea tratamentului;
 normalizarea vieţii – după Whalley, acest proces presupune 4 etape: pregătirea, participarea, contribuţia, stăpânirea.
Rolurile asistentului personal (kinetoterapeutului):
 de a oferi îngrijirile necesare;
 de a consilia pacientul şi familia;
 de a coordona, educa, observa reacţiile pacientului.:
Factorii care definesc acţiunile, conţinutul şi sistemele de mijloace ale kinetoterapeutului:
 cunoaşterea pacientului;
 capacitatea de cooperare a acestuia;
 prezenta durerii (fiziologica si psihica);
 modificările personalităţii pacientului şi atitudinea faţă de boală (efecte pozitive şi negative ale bolii asupra personalităţii, tipuri de bolnav: pacientul cooperant, pacientul cooperant limitat, pacientul apatic)
Acţiunile kinetoterapeutului sunt diferite în funcţie de pacient: copil, adult, vârstnic.
Persoana care desfăşoară activităţi de îngrijire la domiciliu (kinetoterapeut) stabileşte două tipuri de relaţii, atât cu pacientul, cât şi cu familia pacientului. J.P.Durand consideră că 3 elemente sunt importante în ceea ce priveşte atitudinea kinetoterapeutului faţă de familie: înţelegere, sprijin şi deculpabilizare, includerea familiei în programul de îngrijire a pacientului (A. Albu&colab., 2001)
Activităţile kinetoterapeutului:
1. Mobilitate corporală a pacientului
2. Îngrijiri generale
3. Activităţi vitale (alimentaţie, igienă corporală)
4. Tratamentul prescris de medic
5. Petrecerea timpului liber (eficient şi util)
Conţinutul si formele de organizare a timpului liber sunt în funcţie de vârstă(copil, adult, vârstnic), de formele şi gradul deficienţelor pe care le are pacientul.
Tipurile de manifestări ale pacientului se clasifică în:
 pasivitate deranjantă – pacientul este indiferent la tot ceea ce se întâmplă în jurul său şi la stabilirea unei relaţii de cooperare cu kinetoterapeutul;
 activitate impulsivă – pacientul este dificil în relaţia cu kinetoterapeutul, fiind permanent irascibil şi nemulţumit;
 pasivitate echilibrată – pacientul este conştient de necesitatea prezenţei kinetoterapeutului, dar nu participă activ, nu vine cu soluţii;
 activitate raţională – pacientul colaborează activ şi conştient cu kinetoterapeutul.
După A.Albu & colab.(2001) responsabilităţile pe care le îndeplineşte kinetoterapeutul în activitatea de îngrijire la domiciliu sunt de:
 estimare iniţială – observarea iniţială a pacientului aduce informaţii cu privire la acţiunile pe care le va întreprinde;
 planificarea acţiunilor va ţine cont de priorităţile şi scopul pe care îl urmăreşte;
 aplicarea/intervenţia (stabilirea sistemelor de acţionare, selectarea de metode, mijloace şi materiale, valorificarea progreselor);
 evaluarea rezultatelor (apelând la diferite teste de apreciere a stării funcţionale a pacientului).



4. Modele si tipuri de activităţi în programul de recuperare la domiciliu

Prezentăm un model de proiect de intervenţie ce vizează reintegrarea socială a sportivilor. Evident că perioada de desfăşurare a acestui proiect atrage după sine costuri mai mari.

1. Definirea problemei
Societatea românească de astăzi nu oferă servicii care să sprijine reintegrarea socială a foştilor sportivi şi de aceea, mulţi dintre aceştia ajung să trăiască în anonimat şi să prefere singurătatea în locul activităţilor publice de altă dată.
2. Descrierea problemei
Sportivii formează o categorie socială a parte a societăţii. Programul de pregătire impus acestora, de performanţele în creştere, face ca timpul petrecut de ei, alături de familiile lor, să fie limitat. De asemenea, tendinţa sportivilor de a urma fie şcoală profesională, fie studii superioare, este neglijabilă dacă raportăm numărul sportivilor absolvenţi de acest gen la cel al sportivilor legitimaţi. Iată de ce momentul în care termină, cu sau fără voia lor, activitatea sportivă de performanţă, dacă nu reuşesc să-şi continue munca în domeniu, mulţi dintre ei se izolează, ajung să trăiască din amintiri, neavând puterea să se integreze social într-un alt gen de activitate.
Cauzele pentru care sportivii îşi încetează activitatea sunt multiple (accidente în teren sau în afara acestuia, vârstă, etc.) şi considerăm că programul este util, cu atât mai mult cu cât posibilităţile de muncă ale celor vizaţi sunt destul de mari.
3. Obiectivele proiectului
a. Descoperirea şi atragerea spre diverse activităţi a unui număr cât mai mare de foşti sportivi care au rupt orice legătură cu activitatea sportivă şi care nu au nici o altă ocupaţie profesională.
b. Identificarea problemelor medicale şi stabilirea unui program de recuperare (prezenţa kinetoterapeutului este necesară)
c. Implicarea autorităţilor publice locale.
d. Implicarea cluburilor şi centrelor sportive municipale judeţene.
e. Colaborare cu familiile celor în cauză.
4. Metode de realizare a obiectivelor
A.1. Identificarea foştilor sportivi fără activitate.
A.2. Selectarea echipei de lucru formată dintr-un asistent social, psiholog, kinetoterapeut, manager sportiv (conducător de club, personalitate sportivă, etc.).
A.3. Găsirea unui sediu pentru desfăşurarea proiectului.
A.4. Publicitate pentru ocuparea posturilor echipei de lucru.
A.5. Evaluarea fiecărui caz.
A.6. Stimularea dorinţei de a participa la diverse acţiuni.
A.7. Dezvoltarea responsabilităţilor personale.

B.1. Contactarea familiilor celor în cauză.
B.2. Sprijin pentru găsirea unui loc de muncă, unde este cazul.
B3. Sprijin pentru participare la programul de recuperare
B.4. Sprijin pentru participarea la cursuri de calificare şi recalificare profesională.
B.5. Organizarea de activităţi sportive la nivel de cartier, municipiu, judeţ, etc. şi implicarea subiecţilor în organizarea acestor activităţi.
B.6. Identificarea unor probleme cheie specifice fiecărui caz în parte.
B.7. Implicarea mass mediei locale.
B.8. Înfiinţarea unui club propriu cu activităţi sportive.

C.1. Contactarea foştilor sportivi de performanţă cu posibilităţi materiale pentru implicarea lor în diferite proiecte.
C.2. Colaborare cu manageri ai cluburilor şi asociaţii sportive.
C.3. Redactarea şi publicarea unui raport final privind evaluarea anuală a proiectului.
5. Bugetul proiectului (sumele sunt orientative şi trebuie actualizate funcţie de evoluţia monedei)
- Costuri de personal: psiholog, asistent social, kinetoterapeut, manager sportiv (part-time) – 24000 RON
- Materiale consumabile – 2.000 RON
- Comunicare (anunţ în presă pentru ocuparea locurilor din echipa de lucru, corespondenţă, telefon, masă rotundă, etc.) – 3.000 RON.
- Editarea pliantelor (se vor căuta sponsori).
- Chiria sediului – 500 RON/lună = 6.000 RON
- Cheltuieli indirecte – 2.000 RON.
TOTAL BUGET – 37.000 RON.

4. Evaluarea proiectului
Evaluare semestrială:
1. chestionare ce vor investiga gradul de satisfacţie al subiecţilor ce au participat la acţiuni;
2. raport cu privire la numărul de copii implicaţi în activităţi şi numărul de competiţii organizate.
Evaluare finală:
 număr constant de membri activi;
 număr de persoane calificate şi recalificate profesional care au intrat în câmpul muncii;
 numărul celorlalte instituţii implicate în proiect.

Niciun comentariu: