Oamenii care ascultă trecerile de pietoni

Ca să traversezi strada nu trebuie decât să aştepţi să se facă verde şi, în zona marcată, să porneşti la drum. Nu e nicio filosofie, atâta timp cât urmezi aceşti paşi.

Pentru Costel Andronic însă, trecutul străzii este un act de curaj: nu se poate ghida nici după culoarea verde, nici după zebră. EVZ continuă astfel campania prin care vrea să atragă atenţia asupra obstacolelor, de multe ori imposibil de depăşit, pe care le întâmpină zilnic persoanele cu dizabilităţi într-o Românie europeană.

Costel s-a aflat, în această după-amiază, pe platoul emisiunii "Evenimentele Zilei", de la B1TV, unde a prezintat experienţa sa despre ce înseamnă să ai un handicap în societatea românească.

Nevăzătorii care ies pe stradă fără însoţitor trebuie să se înarmeze cu mult curaj, să se ghideze după zgomotul maşinilor şi să înveţe să ignore înjurăturile şoferilor. Costel merge după ce vâjâitul maşinilor încetează şi simte că în jurul lui lumea se pune în mişcare, uneori îmbrâncindu-l.

Costel Andronic este nevăzător şi unul dintre cei mai descurcăreţi în nebunia oraşului. Şi-a depăşit limitele şi uneori trece chiar prin locurile nepermise fără să aibă un însoţitor, merge cu autobuzul, uneori şi cu metroul.

Dar cei asemenea lui Costel Andronic sunt foarte puţini. Asta pentru că în Capitală numeri pe degete semafoarele cu semnal acustic, trecerile de pietoni nu sunt marcate corespunzător, în staţii nu sunt anunţate liniile de autobuz, iar în metrou faptul că nu există semnale sonore care să anunţe venirea trenurilor îi derutează pe nevăzători.

Costel Andronic nu se lasă însă doborât nici de ţipetele şoferilor din trafic, nici de lentoarea cu care autorităţile se ocupă de problemele lui. Cel mai mare duşman al său rămâne oboseala, care nu-l lasă să se concentreze atunci când are de făcut un drum.

Au fost situaţii în care tânărul a aşteptat în zadar să-i spună cineva numărul autobuzului
Foto: Vlad Stănescu


INCIDENTE

„Mi-a agăţat bastonul şi după aia m-a înjurat”

Bucureşteanul Costel Andronic vede lucruri pe care ceilalţi n-ar putea să le zărească niciodată. Vede cu urechile, cu mâinile şi cu picioarele. Asta îl ajută să fie independent. Are 32 de ani, lucrează ca tipograf Braille şi este nevăzător din naştere. Nu poartă ochelari fumurii care să-i ascundă ca pe o ruşine deficienţa, dar ochii îi stau mereu închişi.

Se descurcă în trafic. Nu pentru că semafoarele ar avea semnal acus tic sau pentru că în autobuz s-ar anunţa mereu staţiile, ci pentru că a exersat, cu încrâncenare. Totul, pentru a-şi câştiga libertatea.

În aşteptarea unui răspuns

Staţia autobuzului 104 de la Piaţa Unirii se umple de oameni care ţâşnesc simultan pe toate uşile, ca la o întrecere de atletism. După ce scapă de învălmăşeală, Costel se opreşte. Îţi recunoaşte imediat vocea şi te întâmpină cu un zâmbet, te apucă firesc de braţ şi te urmează. Nu e înalt, şi, dacă i-ai pune un rucsac în spate, l-ai putea lua drept un licean.

„La zece paşi fac la dreapta şi ştiu că e zebra. Îmi dau seama şi după trotuar, e mai aderent. Îmi scot bastonul, aici e o bordură şi aştept”, spune tânărul, lovind cu bastonul betonul care-l desparte de şosea. „Aici există semnal acustic. Unde nu e, îmi dau seama după vâjâitul maşinilor. Uneori risc şi trec prin locuri nepermise, asta e”, se amuză Costel.

Se face verde. Un sunet aproape imperceptibil îl determină pe Costel să pornească cu încredere pe zebră, făcând slalom printre oameni. Merge repede şi, cu mişcări iuţi, cercetează obstacolele cu bastonul. Ajunge pe partea cealaltă şi se opreşte. „Am avut şi multe incidente. Odată, un şofer mi-a agăţat bastonul şi dup-aia tot el m-a înjurat”, povesteşte tânărul.

Le-ar sugera celor de la primărie să facă ceva cu privire la transportul în comun. „Nu sunt anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi. La fel şi în staţie, că nu ştii ce autobuz vine şi nu-ţi spune lumea”, explică tânărul.

La metrou e şi mai greu

Adevărata provocare este însă la metrou, unde nimeni nu anunţă venirea trenului. „E foarte greu, mai ales că sunt două linii şi de obicei asta creează confuzie. În special dacă nu-ţi spune nimeni şi e şi foarte gălăgie. Am avut o cunoştinţă care, prin ’90, nu a fost ghidată cum trebuie şi a căzut în faţa metroului”, povesteşte tragedia Costel. Lui însă nu-i e frică. Ştie că se poate mai bine.

Mulţi ca el preferă să nu iasă din casă. Lui Costel îi e frică doar de oboseală. „Dacă sunt obosit, nu mă pot concentra deloc”, mai spune tânărul.

Vine autobuzul 104. Costel se poziţionează strategic în mijlocul staţiei şi, cu toate că maşina merge câţiva metri mai în faţă, se îndreaptă, ajutat de baston, spre uşă. După ce şi-a făcut loc printre călători, se prinde de o bară şi aşteaptă ca uşile să se închidă în faţa sa.

Ceea ce pentru mulţi e automatism, pentru cei care se lasă ghidaţi doar de baston e un act de eroism. Şi pentru că se încăpăţânează să iasă singur, zi de zi, în acest oraş nebun, Costel Andronic e un erou.


"Nu-s anunţate tot timpul staţiile, trebuie să întrebi mereu. La fel e şi în staţie, nu ştii ce autobuz vine. Mi s-a întâmplat să rămân în staţie, aşteptând să-mi zică cineva ceva."
Costel Andronic, nevăzător

90.000 de nevăzători
trăiesc în România. Dintre ei, doar 2.000 au reuşit să se angajeze
Sâmbătă, 06 Februarie 2010
Sursa; Net www.evz.ro Andreea Archip