Respinşi de societate, câţiva zeci de copii cu probleme grave de sănătate învaţă acasă, doar patru ore pe săptămână. Alţii, mai puţin norocoşi, sunt lăsaţi în voia sorţii. Câţiva zeci de copii din marile oraşe din ţară învaţă acasă. Nu pentru că ar avea probleme de adaptare sau dintr-un simplu moft, ci pur şi simplu pentru că nu pot ieşi din casă decât ajutaţi de părinţi, pentru că nu se pot deplasa decât într-un scaun cu rotile. Deşi adesea respinşi de societate, aceşti copii se pot considera norocoşi pentru că au şansa să studieze - e drept, doar română, matematică, puţină istorie şi geografie - patru ore pe săptămână.
Asta, pentru că alţi câţiva mii de puşti cu probleme grave de sănătate sunt lăsaţi de autorităţi în voia sorţii, doar pentru că au avut neşansa să se nască la sat. Singura educaţie pe care o primesc este de la părinţi sau de la puţinii prieteni pe care şi-i fac.
Deşi se confruntă cu un deficit de şcoli speciale şi de cadre didactice pregătite, dar şi cu lipsa manualelor şi a unor programe şcolare revizuite, copiii numiţi de lege „nedeplasabili” mai speră ca „lucrurile să se mişte şi pentru ei, oricât de încet”. Până atunci, doar cei apropiaţi le sunt prieteni de joacă, dascăli, la nevoie, dar şi colegi.
LA ŞCOALA DE ACASĂ
„Am vrut să-l dăm la o grădiniţă normală, dar nu ne-au primit”
Cristi se apleacă peste Abecedar şi apasă cu degetul pe fiecare silabă. Abia a trecut de „ş” şi începe o lecţie nouă şi grea: „â”. Nu are niciun coleg care să-i dea coate sau nicio tablă spre care să-şi fixeze privirea.
În cameră e linişte, iar băiatul nu trebuie decât să asculte vocea blândă a profesoarei lui. Pentru că se bucură de toată atenţia ei. Învaţă acasă şi, probabil, asta l-ar face invidiat de mulţi puşti de vârsta lui. Doar dacă ar fi sănătos.
Învăţăm în familie
Cristi suferă de spină bifidă (o malformaţie congenitală a coloanei vertebrale) şi este imobilizat într-un scaun cu rotile. E un băieţel „vesel şi isteţ, are numai calificative de «bine» şi de «foarte bine», e mult deasupra nivelului unui copil de clasa a II-a dintr-o şcoală specială”, îl descrie încă de la început profesoara Gabriela Vasilescu.
„Cristian Catană” - se prezintă simplu şi băieţelul de 10 ani, bucălat, blonduţ şi cu ochelari. Îţi strânge mâna cu putere şi te întâmpină cu un zâmbet mare de cum intri pe uşă. Îi place să primească vizite, e agitat, dar reuşeşte şi să se concentreze la lecţie, în ciuda privirilor „intrusului”.
Cât timp e „la şcoala de acasă”, scaunul cu rotile se odihneşte în faţa măsuţei din sufragerie... Profesoara încearcă apoi să-l facă pe Cristi să priceapă ce e cu noua „literă cu pălărie de chinez”, iar cel mai potrivit cuvânt pentru asta e „România”.
„Delta Dunării este unde?”, încearcă dascălul să-l ajute în descifrarea cuvântului care începe cu literă mare. „Ro-mâ-ni-a”, vine, pe cinci silabe, răspunsul aşteptat.
„Deşi suntem în clasa a II-a, suntem încă la litere. Aşa este la învăţământul special, lucrurile se întâmplă mai lent. Nu ne grăbim, nu ne ajută graba. În plus, eu vin doar de două ori pe săptămână şi lucrăm doar câte două ore. Dacă nu ar lucra şi părinţii cu el, ar fi foarte greu. Aşa că lucrăm ca o echipă, cu toată familia”, explică Gabriela Vasilescu, într-o pauză scurtă.
În timp ce învaţă literele - dascălul care este de formaţie logoped -, încearcă să îndrepte şi defectul de vorbire al băieţelului. Lecţia continuă. „Drapelul ce e?”, continuă profesoara. „O perdea?”, răspunde nesigur băieţelul. Decid împreună că răspunsul nu e departe de adevăr şi mai clarifică un lucru: „ă e a cu pălărie de cowboy şi â e tot un a, dar cu pălărie de chinez”.
O oră se scurge repede, cu repetiţii infinite, silabisiri şi ceva chicoteli, ca învăţarea să fie mai plăcută. Mirela Catană, mama lui Cristi, mai intră din când în când în camera de studiu. Nu ca să supravegheze ora, ci ca să se dumirească despre ce e vorba în lecţie, pentru că nu doar Cristi primeşte teme.
Femeia, care-şi petrece toată ziua având grijă de fiul ei, are de îndeplinit şi ea câteva sarcini „educative”. „După-amiază, facem ce ne dă doamna. Ore face doar lunea şi joia. Marţi, miercuri şi vineri fac doar eu cu el exerciţii, repetăm îm preună”, povesteşte mama.
"Am vrut să-l dăm şi noi la o grădiniţă normală, dar nu ne-a primit nimeni (...) când a venit vorba de şcoală, nu am putut..."
Ionel Catană, tatăl lui Cristian
Calificativul pentru şcoala de acasă: nesatisfăcător
Deşi pentru multe femei ceea ce face ea ar părea „floare la ureche”, Mirela Catană are o slujbă mai mult decât dificilă: îl urmăreşte pe Cristi la orice pas, îl înveseleşte, îi este profesoară şi asistent medical, iar dacă îl vede că „devine serios”, găseşte o vorbă să-l înveselească.
„A vorbit abia la patru ani şi jumătate, deci o luăm uşurel. În timpul liber, îi place să deseneze, ascultă muzică, se uită la desene, face gimnastică”, povesteşte tânăra mămică. „Nu prea sunt centre de recuperare, iar la cel la care mergem noi ca să facă mişcare, la Panduri, sunt şi bătrâni alături de copii. Nu e foarte bine. În plus, am vrut să-l dăm şi noi la o grădiniţă normală, dar nu ne-a primit nimeni. Apoi, când a venit vorba de a-l da la o şcoală, nu am putut în primul rând din cauza problemelor medicale şi, în al doilea rând, ar fi rămas mult în urmă. În plus, am vrut să evităm un conflict cu ceilalţi părinţi, în cazul în care s-ar fi aflat că primeşte mai multă atenţie”, intervine tatăl lui Cristi, Ionel.
Pe părinţii băieţelului îi mai apasă ceva. „Ar trebui să poată primi lecţii mai multe ore pe săptămână. Ce să facă doar cu patru ore de predat?”, îşi spune oful tatăl, care trage însă nădejde că, deşi „cu program redus”, şcoala „de acasă” îl va ajuta şi pe fiul său să devină independent.
În plus, are deja exemplul altor tineri cu handicap care au reuşit să se şi angajeze, în final. Concluzia vine tot din partea profesoarei, care, deşi e conştientă că l-ar putea ajuta mai mult pe Cristi, spune că nu are ce face.
„În luna decembrie, când a fost problema concediului fără plată la cadrele didactice, am făcut doar şase ore. Vă puteţi da seama că am rămas în urmă”, completează, cu părere de rău, profesoara care, pe lângă faptul că este dascăl la Şcoala specială nr. 3, îşi face timp şi pentru el, de aproape doi ani.
"Chiar dacă suntem în clasa a II-a, suntem încă la litere. (...) În plus, dacă nu ar lucra şi părinţii cu el, ar fi foarte greu."
Gabriela Vasilescu, profesor
LA CASE MAI MARI
De la grădiniţă la doctorat, acasă
Deşi autorităţile române se laudă cu faptul că le permit copiilor cu probleme să studieze acasă, în alte state învăţământul la domiciliu poate fi o opţiune şi pentru micuţii care nu au probleme de sănătate.
Astfel, în SUA, aproape 3% dintre copiii cu vârsta de şcolarizare, adică aproximativ 1,5 milioane de elevi, învaţă acasă. În plus, statisticile arată că, în ultimii zece ani, tot mai mulţi copii de peste Ocean au apelat la acest serviciu (cu aproape 74% mai mulţi decât în 1999).
De la grădiniţă până la doctorat, cetăţenii americani pot sta acasă şi pot învăţa pe cont propriu. Mulţi aleg să nu meargă la şcoală din motive ce ţin de religie. Alţii consideră însă că şcolarizarea la domiciliu este de mai bună calitate.
4 ore pe săptămână
îi poate preda un profesor unui copil defavorizat
PROIECT „TÂNĂR”
Clase pentru copiii cu probleme şi în spitale
Pe lângă şcolarizarea la domiciliu - un proiect care împlineşte abia şase ani -, autorităţile au înfiinţat, în incinta câtorva spitale, clase pentru copiii cu probleme de sănătate. Spre exemplu, la „Matei Balş” şi „Victor Babeş”, din Capitală, au fost organizate „grupe de studiu” pentru micuţii infectaţi cu virusul HIV.
În principiu, elevii din ciclul primar studiază doar matematică, română şi noţiuni de ştiinţe, iar cei de la gimnaziu au în plus ore de istorie, geografie şi limbă modernă.
Numărul disciplinelor de studiu e stabilit însă şi în funcţie de starea de sănătate a şcolarului. Din păcate, indiferent de numărul de materii, cel al orelor predate săptămânal este acelaşi: patru. În consecinţă, unele obiecte de studiu trebuie alternate, susţin dascălii.
Studiile, posibile doar pe bază de certificat
În anul şcolar 2009-2010, doar 92 de copii din Capitală primesc lecţii acasă: 76 locuiesc în apropierea unor şcoli speciale, iar 16 aparţin, după domiciliu, de şcoli normale.
De aceşti copii se ocupă însă doar 78 de profesori, unii - încadraţi cu normă întreagă, alţii plătiţi cu ora. Toţi primesc însă un spor de 15% pentru ajutorul suplimentar dat copiilor defavorizaţi, care însă, pentru a avea acces la studiu, nu sunt feriţi de birocraţie.
La nivelul întregii ţări, ministerul educaţiei numără doar câteva sute de elevi care merg la „şcoala de acasă”. Fiecare inspectorat în parte stabileşte însă cifra de şcolarizare pentru copiii nedeplasabili.
„Toţi elevii care sunt şcolarizaţi la domiciliu sunt orientaţi şcolar de către Comisiile pentru Protecţia Copilului, care funcţionează pe lângă consiliile judeţene sau consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Acestea emit un Certificat de Orientare şcolar-profesională. Fără acest certificat nimeni nu poate fi şcolarizat la domiciliu”, explică Adrian Cozma, coordonatorul învăţământului special din cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.
Programe după caz
Deşi mare parte dintre aceşti copii studiază acasă aceleaşi obiecte ca şi elevii unei şcolile speciale, există şi excepţii. „Pe lângă programele a pr obate de minister, unii dintre aceşti copii beneficiază şi de Planuri de intervenţie personalizate, alcătuite de profesorii psihopedagogi şi aprobate de mine”, explică Cozma.
Unul dintre cei convinşi că autorităţile mai au multe de făcut pentru copiii cu dizabilităţi este şi Valentina Arnăuţoiu - profesor la Şcoala specială nr. 3 din Capitală. Şi ea predă de patru ani la domiciliul unui copil pe care boala l-a izolat de societate. Elevul ei are 14 ani şi este abia în clasa a VI-a.
„Băieţelul are glicocenoză la ficat şi se află pe lista de aşteptare pentru transplant de multă vreme. Din cauza diagnosticului, nu face faţă programei clasei a VI-a. La română este la nivelul clasei a II-a, iar la matematică, la nivelul clasei a V-a”, spune profesoara.
Băiatul e de etnie romă, mama lui este analfabetă, iar tatăl are zece clase. Amândoi se străduiesc însă foarte mult să-l ajute pe copil să facă şi acele puţine ore pe care le are în orar.
Dacă ar fi să semnaleze o problemă a învăţământului special, profesoara ar spune multe despre manualele şi materialele didactice. „Lipim manualele, avem mare grijă de ele pentru că nu s-au mai tipărit de multă vreme. Noi trebuie să facem singuri fişe de lucru, de evaluare”, explică Arnăuţoiu.
"O problemă a învăţământului special sunt manualele, pe care le lipim, avem mare grijă de ele pentru că nu s-au mai tipărit de multă vreme. Noi trebuie să ne facem singuri fişe de lucru, de evaluare."
Valentina Arnăuţoiu, profesor la Şcoala specială nr. 3, Bucureşti
Sursa Net- www.evz.ro Andreea Archip
Sâmbătă, 06 Februarie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu